09-11-10

Balamuc

Nici un alt fotbalist nu s-ar încadra mai bine portretului fănuşian al „Frumoşilor nebuni ai marilor oraşe” ca Ilie Bărbulescu. După 11 ani în care părea să fi prins rădăcini în „livadă cu pruni” a Argeşului, Iliuţă a zbughit-o în satul de A, Scorniceşti (era vremea Bărbuleştilor!), unde primele de joc constau nu numai în bani, ci şi în produse alimentare deficitare. Tentat că la petrol i se mai spune şi „aur negru”, „mobilul” fundaş a lăsat baltă „cel mai iubit dintre sate” şi a preluat salopeta de sondor la Petrolul. Ochiul de meseriaş al lui Halagian, trecut prin multe ateliere, l-a pus în 1984 la temelia construcţiei magice din Ghencea. Atenţie, mai întâi pe dreapta(Ienei a venit cu permutarea: Balamuc pe stânga, Iovan pe dreapta, pentru a face loc „extraterestrului” Belodedici). Dar nici aici, unde nimerise într-o parcelă de rai fotbalistic, drăcuşorul fără astâmpăr n-a stat mai mult de 3 ani şi s-a întors la găzari, după ce-şi scrise în CV 77 meciuri sub blazon roşu-albastru, 3 goluri, primul trofeu al continentului, Supercupa Europei, 3 titluri(mai avea unul cu FC Argeş), 2 cupe ale României.

Nebun de legat, că doar pe postul lui n-avea concurenţă, pentru ca în ultimii ani de carieră să joace în B: la Dacia Piteşti şi Callatis Mangalia(până în 1991). Asta după ce uimise la Sevilla pe însuşi regele Carlos, înmărmurit în loja roială, când l-a văzut pe fundaş înşfăcând trofeul „predestinat gazdelor”, aidoma împăratului Napoleon care-i smulsese coroana Papei, ca să şi-o pună singur pe cap. Şi-a explicat astfel gestul(„Păi ce, eu am ajuns acolo ca să-l pup pe Duckadam? Eu voiam trofeul?!), dar abia a scăpat de o amendă de 19000 franci elveţieni. Pe când se strofoca să le explice oficialilor că îl vor nenoroci pe viaţă, a primit o replică năucitoare: „Nu exagera, domnule, ce e la un fotbalist care cucereşte Cupa Campionilor un mizilic de 19000 de franci?” Fusese iertat. Trofeul călătorea în avion într-un seif de plumb, pentru a scăpa în caz de o nedorită catastrofă, iar calamitatea de Ilie l-a „preluat” ca pe o jucărie personală?! Şi aşa cupa care trebuia ridicată deasupra capului de Tudorel Stoica (suspendat pentru „două galbene”) sau de căpitanul de pe teren din finală, Iovan, a fost atinsă, surprinzător, prima oară, de un român căzut din prunii Argeşului.

Fundaş cu o partitură complexă, putea juca şi pe stânga, şi pe dreapta, dar şi la mijloc. Îi plăcea să fie dispus în orice angrenaj tactic, iar la rându-i îi dispunea(în sensul veseliei) pe coechipieri. Despre golul 3 din secunda 36 a reprizei secunde a triumfului cu Honved(4-1), de la vreo 30 de metri, declarase mulţumit: „Şi azi ăia de la NATO şi NASA mai fac calcule teoretice şi tot nu reuşesc să dea soluţia exactă la şutul meu”. Te pomeneşti că porumbiştea prin care Ilie trecea să ajungă la antrenamentele din Scorniceşti o fi avut însuşiri paranoramale?! Oricum, într-un timp record, armata l-a făcut pe Ilie Bărbulescu om, ba chiar ditamai generalul pe statele de plată, promovând mai repede decât plutonierii care au ajuns, peste noaptea înaintării în grad de generali, la apel miraculos de seră şi seară, şefi peste Spitalul Militar Central, respectiv micşorata Armie Română. Ei au ofensat cartierul NATO, pe când Balamuc, prin şutul său, i-a uimit! Urmând cursurile Academiei Tehnice Militare, acest nebunatec are bunul simţ să declame, cu un umor cosmic: „Dacă auziţi că a căzut un avion, pe undeva în lume, să vă gândiţi că am trecut şi eu prin facultatea asta!” Iar de încă n-aţi aflat că există şi o estetică a urâtului, ascultaţi opinia lui Bărbulescu, alintat şi „Cap de mort”: „Aveţi noroc cu mine şi cu Belo, că refacem media de frumuseţe a liniei de fundaşi. Că dacă noi nu eram, Moţăţei şi Bumbi speriau oamenii pe stadioane”. Fundamentală formulare de fundaş formidabil, căruia ţara i-a arătat mai degrabă indiferenţă, odată ce i s-a cântat doar de cinci ori imnul naţional!

Constantin Ardeleanu