07-11-10

Dupa 25 de ani: Steaua - Honved 4-1

Dupa turul din 23 octombrie 1985, pierdut la limita, Steaua avea 2 saptamani sa pregateasca returul istoric cu maghiarii.

Echipa militara intalnea, in primul meci din campionat, pe satelitul lui Dinamo, Victoria Bucuresti. Meciul se disputa duminica, pe stadionul Metalul, pe o suprafata denivelata, de o calitate sub orice critica. Era in data de 27 octombrie 1985, cand lui Duchkadam ii ranjea pentru prima data o ursitoare rea. La incalzire, Helmuth a facut un plonjon, si a simtit ca – instantaneu – i-a amortit bratul drept, in intregime. Medicul Marcel Georgescu nu a receptat cum trebuie avertismentul (ii mai amortise de cateva ori mana pana atunci, dar niciodata atat de tare), si, mai ales pentru faptul ca portarul nostru a bravat si a insistat ca poate sa joace, nu a insistat cu investigatiile. Astfel, arteroscopia, care ar fi depistat din timp problema, nu s-a efectuat, intr-o neglijenta care va fi platita, nu peste mult timp, foarte scump. Pe Metalul au venit 10.000 de sustinatori admirabili ai Stelei care au purtat echipa noastra spre un asediu absolut asupra adversarilor, in startul meciului.

In primele 10 minute, am avut 6 cornere la poarta lui Nitu, fosta rezerva a lui Vasile Iordache. Dominarea cvasi-totala a Stelei nu s-a concretizat, insa, in goluri, creind o stare de frustrare pe fond nervos, stare care s-a accentuat odata cu trecerea timpului, provocata si de atitudinea violenta a catelusilor (asa erau porecliti acolitii lui Nuta), protejati in mod ostentativ de balerina Mircea Salomir. Barele lui Bumbescu si Stoica au marit frustrarea, Lacatus (introdus dupa pauza) sprinta in gol, iar Iovan era aruncat in afara terenului si tarat pe tusa, fara sa se ia nicio masura. Finalul jocului este de-a dreptul scapat din mana de arbitrul Salomir, care, in minutul 90, nu acorda o lovitura de la 11m, in favoarea Stelei, scotand infractiunea petrecuta cu un metru in careu, in afara lui(...) scria Mircea Tudoran in Sportul, a doua zi.

Remiza alba cu Victoria, nu afecta pozitia in clasament, (locul 1, cu 20 de puncte, 9 victorii, 2 egaluri, 0 infrangeri, 18 goluri marcate si 5 primite, adevar +10, cu 3 puncte fata Sportul, echipa de pe locul 2), dar aducea sentimente de ingrijorare asupra perspectivelor.

Marius Lacatus traversa o eclipsa de forma evidenta, determinata in totalitate de despartirea de fratele sau, Fane Petcu. Practic, Laca era cam depresiv, apatic, cu atitudine contradictorii, ba prea gresive (mai ales cand nu trebuia), ba prea pasive (iarasi cand nu trebuia). Clasa sa, precum si – mai ales – tipul de jucator care era, lipsea mult Stelei, jocul ei fiind cu cel putin o turatie fata de ce obisnuise echipa militara, cu Lacatus la forma lui normala. Pentru meciul cu Honved, nea Jmi se gandea serios sa inceapa cu Radu II titular, langa Piturca.

Chiar daca la ultimul meci inainte de returul cu ungurii – victoria cu Poli Timisoara pe Ghencea, scor 4-2 (3-1) din 3 noiembrie, arbitrata de Gheorghe Constantin – Lacatus a fost iar sub cota lui obisnuita, cu multe ratari, Jenei, care era adeptul unui prim 11 stabil, antrenat la perfectie si al unui lot restrans, a mers pe mana lui Marius si nu s-a inselat. La indemnul razboinic al aparent blajinului nea Jmi, ca sa se joace la maxim, pentru ca ungurii nu au niciun spion in tribune, Steaua a inceput tare, deschizand scorul prin Piturca, in secunda 49, in care a reluat in plasa cu capul sutul lui Majearu, sut respins in fata de portarul Almasan. Dupa ce timisorenii egalau prin sutul deviat al lui Vlatanescu, Weisenbacher si acelasi Piturca ducea Steaua in avantaj. Golul lui Iosif Rotariu (!) pentru timisoreni, a fost anulat imediat de reusita lui Balint si Steaua pregatea mai linistita meciul cu prietenii ungurasi.

Dupa o discutie lamuritoare, Lacatus l-a asigurat pe maestrul Jenei ca poate depasi bariera psihologica a despartirii de Petcu si se poate concentra la joc. Marin Radu II nu era deloc un jucator rau, dar era de alt profil decat Lacatus. Era tipul de numar 9 foarte util echipei, pe profilul lui Gerd Muller, dar nu putea sa aduca taifunul pe care-l aducea energia nebuna a lui Lacatus, un salbatic care parea de neimblanzit – pe atunci. Radu II se calca pe picioare cu Piturca, nefiind deloc complementari. Cei doi incrucisau bine, ieseau la combinatii, aduceau presiune pe fundasii centrali la actiunile care se finalizau cu centrare, dar tineau jocul cu frana de mana trasa, transformandu-l in ceea ce nu-i era propriu Stelei. Energia dezlantuita a lui Lacatus – tradusa intr-o morisca infernala pe banda dreapta, din care adversarul nu scapa decat sub scut – era ceea ce-i trebuia si lipsea Stelei, si numai un Lacatus refacut psihic putea si trebuia sa-l aduca..

Maghiarii jucasera 2 meciuri intre timp. In primul batusera cu 7-0 iar in al doilea pierdusera cu 4-2, aratand, totusi, valente ofensive cu resurse consistente de exprimare. Bodony spunea ca Honved va incerca sa rupa ritmul Stelei (adica antijoc), iar Komora declara in Nepsport, cu 5 zile inainte de meci (...)Trebuie ma intai sa stavilim elanul gazdelor, sa linistim meciul si apoi sa inscriem. Desi antrenorul ungurilor parea constient de forta aratata de Steaua in tur (...) Daca nu o vom face, ne va fi extrem de greu sa rezistam (...) Chiar daca am invins in tur, nu cred ca avem prima sansa. Mai degraba as zice ca sansele sunt egale , pe canale neoficiale respirase o intentie de joc foarte agresiv, eminamente ofensiv, al ungurilor, care dadeau aceste declaratii la adormirea adversarilor, urmand o strategie care se baza pe superioritatea lor imperialistica, superioritate emanata de natura lor spurcata si confirmata de rezultatele confruntarilor cu echipele romanesti, fiindca – pana atunci – ne cam incarcasera bateriile pe unde ne prinsesera, mai ales la fotbal.

De partea Stelei, presiunea care venea normal la un meci de asemenea importanta – se juca pentru primavara europeana, dupa decenii –, era exacerbata, prin acumulari grotesti, la un nivel foarte greu suportabil.

Generalii – panicati de o eventuala infrangere in fata echipei armatei maghiare, dar si surescitati de o eventuala victorie pe care sa si-o apropie, ca fiind meritul lor – incepusera vizite repetate in sanul echipei, imbinand biciul cu zaharelul, promisiunile cu amenintarile, discursurile patriotarde cu injuraturile, sau expresiile de lemn cu fraze imprumutate din verbul lui Barbu, din Saptamana. Prima castigata la meciul cu Vejle – 5000 de lei – a crescut in fiecare zi, ajungand sa se joace pe 15.000 mii, cea mai mare prima din viata echipei.

Prima nu avea nicio importanta pentru nea Imi si pentru Loti, suspectati de niste minti bolnave ca s-ar preta la mizerii ce nu pot fi redate hartiei, ca idee macar, avand in vedere personalitatile lor onorabile. Dupa ce admirabilul Laszlo, cel mai viteaz dintre traci si Imre, cel mai intelept dintre ei – ca asta convine sau nu... –, sacrificasera zeci ani pe altarul sportului romanesc si al Stelei, politrucii imbecili veneau sa le arunce cativa scuipati pe obrazul lor, mai curat decat al multora ca bradul.

Loti a incercat sa se desprinda de presiunea fantastica, si sa-si gaseasca linistea si echilibrul in aceleasi tabieturi care-l izolau de exterior, niveland din asperitatile mediului grotesc. Si-a sters ghetele, le-a dat cu crema, si-a desurubat crampoanele, le-a uns filetul cu ulei, si-a spalat sireturile, si-a insurubat crampoanele la loc, le-a mai desurubat odata, ca i se parea ca nu stau cum trebuie, dupa care le-a infiletat la loc, si-a mai dat un lustru peste bombeurile negre ca pacura si, marti seara, inainte de culcare, si-a luat cele doua obiecte port-bonheur – o broscuta si un catelus – si le-a asezat pe noptiera. Loti recunoaste ca aveam multe superstitii, dar nu-mi place sa vorbesc despre ele, ca pe unele le mai am si acum, si daca le spun nu mai au efect. In acelasi timp, il desconspira pe nea Jmi, despre care spunea ca avea multe superstitii, completat de Balint care detalieaza: Pe strada strangea pietricele, pe unele le dadea la o parte, iar in autocar, pe drumul spre stadion, facea pariuri cu el insusi pe numerele masinilor care veneau din sens invers, daca sunt cu sot sau fara. In caz ca ghicea, insemna ca iese bine, daca nu, se gandea ca va fi ceva rau.

Miercuri, 6 noiembrie 1985, era o zi inchisa, cu norii plumburii amenintand griul predominant al Micului Paris, dupa ce ploaia din ajun ridicase alarma in Minister, o suprafata de joc inmuiata dezavantajand Steaua, prin incetinerea posibilitatilor de pasare.

Sub amenintarea constanta a ploii, echipa a iesit la plimbarea traditionala din padurea Baneasa. Iesirea a avut loc de dimineata, meciul urmand sa inceapa la o ora atipica, adica de la 13:30, intr-o zi de munca. Cei care avusesera norocul sa prinda un bilet isi luasera in ocupare locurile inca de la ora 11, Ghencea fiind plin cu mai mult de doua ore inaintea fluierului de start. Transmisiunea radio a lui Nicolae Soare se spera a fi completata si de transmisia live a partidei, fapt ce a stat in dubiu pana cu putin inaintea inceperii meciului, cand, la insistentele repetate ale lui Valentin, TVR a trimis un car de transmisiuni, operatiune pentru care Clubul Steaua a suportat intregile cheltuieli, fapt ce s-a repetat pana in 1990, in toata aceasta perioada Steaua platind ea pentru transmiterea meciurilor din cupele europene.

Steaua incepea cu Duchkadam – Iovan, Bumbescu, Belodedici, Barbulescu – Balint, Stoica, (`88 Balan), Boloni, Majearu (`88 Radu II) – Lacatus, Piturca.

Honved raspundea cu Andrusch – Sallay (`57 Kerepeczki), Dosza (`31 Gymesi), Garaba, Cseh – Sikesdi, Fitos, Detari – Bodony, Dajka, Kovacs.

Steaua juca jocul in care incepea sa joace jocul care avea sa razbune istoria.

Ungurasii incepusera din start cu stangul. Se orientasera nasol de tot la tricouri: albe, cu dungi rosii.

Pe 6 noiembrie 1985, de la ora 13:30, 30.000 de stelisti ii innecau intr-un cor de fluieraturi pe superiorii grofi. Incepem tare de tot, da? Punem piciorul sanatos pe minge si nu-i lasam sa iasa din 16 metri! Tare de tot! Cu orice risc! Comanda de lupta a bravului nostru capitan, Tudorel Stoica, a fost ascultata cu sfintenie.

La primul fluier al austriacului Horst Brummeir, armata stelista navalea spre poarta ungurilor, cu o furie greu de descris. Lacatus se arunca peste adversarul direct, fundasul stanga Cseh, luandu-i acestuia frica de la primul contact la care a cazut in stilul caracteristic, de parca s-ar fi rupt in doua, lasandu-i un semn dureros ungurasului care va sta la distanta tot restul meciului.

Tribunele explodeaza. Este lovitura libera pentru Steaua, la 40 de metri pozitie centrala, cu 5 unguri contra a 5 stelisti. Lacatus bate scurt, lateral stanga, de unde Boloni aveanseaza 10 metri spre stanga axului terenului si – vrand sa risipeasca din start orice gand murdar – suteaza teribil, din alergare, cu stangul, de la 25-26 de metri, mingea prinde pamantul in fata nefericitului Andrusch, care o respinge, in fata, slab, la Piturca, care o introduce, cu capul in plasa, in secunda 39, inscriind cel mai rapid gol romanesc in cupele europene,
intr-un record neegalat. Steaua –Honved 1-0.

Cu tribunele in flacari, Steaua simte momentul si ramane calare peste ungurii nauciti, cu avantajul spulberat dupa jumatate de minut. Piturca are, imediat, o ocazie mare, dar aluneca. Boloni mai trimite doua trasoare la xerox cu cel din primul minut, dar primul se duce afara iar al doilea e respins cu greutate in aut. Detari urla la colegii sai, chiar de langa Boloni: Nu va speriati! Nu va fie frica! Loti le transmite imediat colegilor sai ca maghiarii tremura si Steaua mareste turatia.

Lacatus fuge ca nebunul din dreapta fara minge si se trage al doilea varf central. Balint vine intr-o cursa de schior din 30 de metri central pe zona lasata libera de fundasul stanga tras de Marius dupa el, intra in careu si centreaza pe jos, in fata portii, unde mingea depaseste prima bara acoperita de Piti si de 4 unguri si ajunge la ce-a de-a doua, de unde insinuat genial, Lacatus pune latul in fata portii goale. In minutul 35, Steaua-Honved 2-0!

Pana la pauza, Steaua intra intr-un joc de conservare, singurul moment de emotii (mari, ce-i drept) venind de la marea lor vedeta, Lajos Detari. Extrema dreapta Bodony, cam singurul care a tinut ritmul impus de Steaua, obtine o lovitura libera la 25 de metri perpendicular pe poarta. Detari executa bine, Duchkadam e batut, dar bara transversala salveaza Steaua de la complicatii nedorie, repriza incheindu-se cu echipa noastra in posesia unui scor care insemna calificarea in primavara europeana, scor ce trebuia gestionat cu minte si curaj.

Incepem tare, din nou! Nu slabim ritmul! Ne mai trebuie un gol ca sa fim siguri! Indemnul lui Jenei isi gaseste raspuns imediat. Arbitrul fluiera reluarea meciului. Incepe repriza a doua. Din prima pasa, mingea ajunge la 20 metri de fanionul de corner din partea stanga la Piturca, aflat cu om in marcaj. Piti protejeaza doua secunde, controleaza bine, si, cu spatele la poarta, paseaza inapoi, pentru fundasul stanga Ilie Barbulescu. Acesta preia, la 30 de metri de linia de corner, si vre-o 40 de metri de linia portii. Isi face un control cu latul, se uita si observa frontul care i se deschide in fata. Fundasul dreapta pleca in marcaj cu Piturca, spre linia de 11 metri, mijlocasul dreapta ramanea in tusa, renuntand la urmarirea dinamica a fazei, iar mijlocasul de acoperire fuge, la propriu, din calea lui Ilie, sa-si acopere zona de 25 din fata careului, unde Boloni ameninta permanent, iar majearu se trasase si el bine, deschizandu-i calea lui Ilie. Barbulescu mai face un control, apoi o preluare pe pozitie viitoare, un schimb pe piciorul drept si un sut surprinzator, de la 25 de metri, cu dreptul, teleghidat, cu mingea jucata in aer, ca la o cadere de altitudine a unui Boeing, fix in vinclul din coltul lung al portii lui Andrusch. Era secunda 36 a celei de-a doua reprize. Steaua-Honved 3-0!

Si azi aia de la NASA mai fac analiza balistica a sutului meu si nu reusesc sa gaseasca solutia exacta, spunea azi mucalitul Barbulescu.

La mijlocul terenului, Detari era in stare de soc. L-a prins pe Loti de mana si l-a intrebat cat mai au de gand s-o tina in ritmul ala si cand aveau de gand sa se opreasca stelistii!

Curand nu, caci, dupa 7 minute, Iovan accelereaza surprinzator, dintr-o aglomeratie in tusa dreapta, cu o pasa filtranta catre Lacatus, gasit liber langa unghiul liniilor de 16 metri, in dreapta. Lacatus intra in careu cu viteza cursei de linie Bucuresti-Madrid, se duce spre tusa pentru centrare, dar pune o frana brusca de placute ceramice SLR, si schimba directia, prin preluarea cu calcaiul care l-a facut pe bietul unguras sa-l puna la pamant pe neimblanzitul nostru Marius. Lovitura de la 11 metri a fost transformata elegant de specialistul nostru, Miti Majearu, care a tras calm, cu latul, in stanga portarului, dupa ce l-a trimis pe acesta dupa tigari, in partea dreapta. Era minutul 52 si Echipa Armatei Romane ingenunchea cu 4-0 echipa armatei maghiare.

Meciul avea sa continue la discretia Stelei, care daduse drumul la maimute. Nazdravanul Barbulescu a comis o copilarie specifica, facand un fault in careu, din imprudenta si entuziasm. Detari a transformat usor, iar din acel moment, Steaua a condus jocul, ascunzandu-le ungurasilor obiectul muncii. Bumbescu era pe Dajka ca marca pe scrisoare, Belodedici era imperial, Iovan si Barbulescu impingeau jocul sus, iar Lacatus era inepuizabil in sprinturi agresive si atatatoare. Tudorel conducea jocul magistral, dand drumul la suveici cu Majearu si Balint, Piturca era la limita off-side-ului, iar Boloni vroia sa spulbere orice suspiciune, executand direct pe poarta, cu mult efect, un corner care avea sa se opreasca in bara. Barbulescu mai urca odata, urmareste o centrare de pe dreapta, plonjeaza ca la saritura in lungime, dar lovitura sa de cap trece la o palma de bara. Majearu ameninta si el poarta, evadand din sirul innebunitor de pase al stelistilor cu o rupere de ritm surprinzatoare, care nu mai pune decat miere in sufletul spectatorilor stelisti si fiere in cel al ungurasilor socati de ce li s-a intamplat.

Meciul se incheie, cu Steaua in posesie prelungita, cu siruri de pase dintr-o bucata, executate intr-un ritm ametitor, cu OLE -urile publicului rasunand peste cartierul Ghencea si cu ecourile victoriei patrunzand in casele microbistilor din toate lumea. Steaua-Honved 4-1!

Victoria a fost apreciata de ministrul Olteanu ca atare, la insistentele lui Tudorel acesta marind prima cu 1000 de lei pentru fiecare gol marcat, anuntand ca se vor primi 18.000, fapt care l-a contrariat pe vigilentul Marius care se dovedea, inca de atunci, ca nu ierta nimic cand era vorba de bani, abordandu-l natural si in gura mare pe pe al treilea om din Stat: Pai am dat 4 goluri! Trebuie sa ne dati 19.000! Explicatiile ministrului, cum ca se scade golul primit, nu se stie daca l-au multumit pe vijeliosul Marius (mare lucru sa nu-i fi tras cateva injraturi), dar nu mai sunt retinute de istorie.

Istoria retine doar unul dintre cele mai fabuloase jocuri din istoria fotbalului romanesc, joc care a adus una dintre cele mai rasunotoare, categorice si dulci victorii din istoria Stelei, modul fantastic in care a fost ea obtinuta, precum si faptul ca afost dintre primele de acest nivel, statura viitoare in care se va incadra, raportat la toate circumstantele ce o insoteau, precum si reverberatiile europene, facand-o un moment de referinta din istoria fotbalului romanesc, in general, si al Clubului nostru, in special.

Steaua spulbera una din echipele bune ale Europei, reprezentanta a unei tari cu adanci rivalitati istorice si tensiuni pe mai multe planuri, cu tara noastra, echipa ce reprezenta, in acelasi timp, Institutia corespondenta tutelarei morale si fizice a clubului nostru: Armata!

Echipa Clubului Sportiv al Armatei Romane Steaua Bucuresti era in sferturile Cupei Campionilor, dupa un joc fabulos, in care umilise echipa Armatei Ungare, Honved Budapesta, cu scorul de 4-1.

Daca Reuter titra: Steaua a oferit pe teren propriu un adevarat show! , iar United International Press se marginea sa constate ca: Doar un minut i-a luat echipei romane pentru a anula handicapul din tur , maghiarii de la Nepsport, graiau, prin cronica lui Laszlo Kiss, adevarul, in socul suferit fiind incapabili de cosmetizari si avand seninatatea de a pune o intrebare care-si va gasi, nu peste mult timp, raspunsul: Se naste cumva o echipa romaneasca minune?

Gandalf