02-10-10

Europa la TV (din minutul 15)

Am boicotat pentru prima oara un meci al Stelei prin 2004, o deplasare in Groapa (pe care deja nu mai concepeam sa le ratez...acum n-am mai fost de la cea in care ne-au luat titlul), cand asteptand bilete in fata stadionului Ghencea am refuzat sa platesc 200.000 de lei unora din liderii peluzei Nord, pentru ca mi s-a parut efectiv prea mult. Nu eram membru "de brigada" pe atunci si deci nu puteam trata cu altcineva decat cu "sefii galeriei", care vindeau si ei bilete care cum puteau.

Aseara am boicotat un meci al Stelei a doua oara, convins (intr-un final) de un prieten sa nu-i mai umplu contul ciobanului si intarit in decizia mea de un alt prieten care se alaturase (in premiera, din cate-l cunosc eu) si el boicotului. Si m-am decis sa boicotez toate meciurile din UEFA, macar de n-ar avea Becali cu ce sa-i plateasca salariul lui ...La-ca-tus, La-ca-tus!

Odata decizia luata, m-am luat cu altele si am scapat de la birou abia pe la un 7 jumate, deja constient ca voi rata inceputul meciului, dar fara prea mari remuscari, mai ales ca anticipam un meci teribil de prost al Stelei (pe care o vedeam in degringolada dupa a 3-a schimbare de antrenor in 2 luni de zile).

In 41 insa telefonul imi suna intr-o veselie, sora-mea tinandu-ma la curent cu ispravile alor nostri (pe mine si pe toti ceilalti calatori care ciulisera urechile la mine). Cand m-am dat jos era 2-0 pentru Steaua si stiam ca Tanase a dat un gol de chinograma si ca la meci sunt destul de putini spectatori. In cele 5 minute de mers spre casa am aflat, datorita unor tipete de prin blocurile de pe traseu si a unei goarne ratacite (Drumul Taberei ramane ros-albastru...), ca s-a facut 3-0.

Ajuns acasa, am intrat intr-o stare destul de febrila (ciudat, in ultima vreme), traind meciul alaturi de Steaua si sperand (desi ma gandeam la asta) ca italienii sa nu intoarca scorul. Primele 15 minute (vazute de mine, desigur) mi-au dat incredere, Steaua juca bine, inspirat, avea ocazii, napoletanii pareau paralizati, chiar daca atacau. Golul din finalul primei reprize mi-a adus din nou in minte varianta rasturnarii de scor. La cat de mult atacase Steaua in ultimele 10 minute, mi se parea mare lucru sa reziste o repriza intreaga.

Dupa pauza, pana la golul de 2-3 ma mai linistisem, chiar daca Steaua juca prost (adica fara sa conteze in atac) si chiar daca Napoli incepuse sa joace mult mai bine. La 2-3, cele 18 minute ramase (n-aveam de unde sa stiu ca vor fi...27) mi se pareau arhisuficiente sa mai luam unul, poate chiar 2 goluri. Echipa nu mai conta in atac, se apara eroic (adica indarjit), dar prost, italienii isi creau ocazii, Tatarusanu era singurul care ne tinea in viata. Ultimele minute au fost exact in acest ton, italienii au reusit sa-si creeze superioritate in foarte multe randuri, indeosebi pe benzi. In minutul 90, Steaua rezista printr-un miracol.

As fi un ipocrit sa zic ca in minutul 90 am intuit ca nu vom castiga si as fi un mincinos sa spun ca nu voiam sa castigam. Voiam si incepusem chiar sa cred ca se poate. Imi facusem deja un top al jucatorilor care mi-au placut: 1 - Nicolita (dubios, nu?), 2- Gardos si Tatarusanu. Imi ziceam ca, chiar si-n vremuri de rahat precum acestea Steaua pastreaza ceva din traditia ei de echipa care nu se face de ras in Europa (in ciuda parcursului penibil de acum un an). Si a venit golul de 3-3.

Acum, retroactiv, pot sa spun sincer ca:

- mi-era clar ca arbitrul acela polonez va ignora metodele clasice de tragere de timp in prelungiri (accidentare portar + schimbare) si va prelungi meciul ca sa acopere aceste pierderi de timp - ceva din figura lui arata clar chestia asta.
- mi-era clar ca doar printr-un mare noroc Steaua va rezista pana la final, pentru ca pe masura ce finalul se apropia ne aparam tot mai prost, napolitanii avand ocazii tot mai multe si mai mari.
- mi-a fost clar ca am ratat aceasta victorie in primul si in primul rand din cauza felului in care am jucat (prost in aparare, inexistenti in atac vreme de 60 de minute), orice alte motive venind mult in urma.

Acum, meciul s-a dus, tristetea s-a dus si ea (destul de repede, dar repet...e mare lucru ca a fost). Steaua ramane cu ce-a meritat. Iar memoria colectiva s-ar putea sa nu retina, spre exemplu, stadionul pe jumatate gol, peluza sud trei sferturi goala si inexistenta vocal, slagarul "am avut si vom avea mereu..." din nou la putere si, in fine, pe "Fiara" Lacatus, intors sa antreneze Steaua dupa ce parasise acum 6 luni nu doar fotbalul romanesc - ci Romania insasi, scarbit de ce lasa in urma.

Azi, am fost martor la o discutie intre doi microbisti care nu citesc acest site. Discutia s-a incheiat cu cel mai in varsta spunandu-i, intelept, celui mai tanar: "N-apune, ma, Steaua lui Gigi!".

Numai bine tuturor!

Ovidiu