08-08-10

O adevarata Stea: Viorica Viscopoleanu

Gloria numelui de Steaua a fost cladita - in ciuda a ceea ce cred unii de azi ca inseamna suucces - de generatii intregi de sportivi, antrenori si conducatori de la diferite sectii ale clubului, care au impus, prin munca si talent - totul circumstantiat unor valori propriii Clubului Armatei Romane - stralucirea numelui de Steaua.

Intre primele sectii ale nou-infiintatului Club Sportiv al Armatei Steaua Bucuresti, s-a aflat, in 1947, si sectia de atletism.

Inceputa de Dumtru Talmaciu, in 1947 (cu record la 3000 de metri) si Victor Dumitrescu, in 1948 (la 110 m garduri), marcata maxim de Iolanda Balas-Soter si continuata pana in zilele noastre de Monica Iagăr (înălţime), Oana Pantelimon (înălţime) si Elena Iagăr-Buhăianu (800 m, 1500 m), contributia sectiei de atletism a Clubului Steaua a fost covarsitoare, titlurile olimpice, mondiale si europene, construind laurii care incununeaza fizic, fiinta morala a clubului.

Astazi, 8 august 2010, suporterii Stelei au privilegiul de a o celebra pe una dintre figurile marcante din istoria clubului: Viorica Viscopoleanu.

La 8 august 1939, se nastea cea care avea sa slujeasca pentru tot restul vietii - atat ca sportiva, cat si ca antrenoare - un singur club: Steaua Bucuresti.

Performanta maxima a carierei - campioana olimpica, la saritura in lungime, in 1968, la Mexico City - a fost construita, si mai apoi confirmata prin rezultatele obtinute la intreceri internationale - Campionate Mondiale si Europene - ca reprezentata a scolii de atletism a Clubului Steaua.

Drumul de afirmare, incepe pentru Viorica Viscopoleanu, in anul 1965 (an glorios pentru Clubul Steaua, in care Iolanda Balaş obţine cel de-al şaselea titlu de „cel mai bun sportiv al României”, record care va fi egalat abia 1980 de către gimnasta Nadia Comăneci), cand cucereşte medalia de argint la săritura în lungime la Campionatele Mondiale Universitare de la Budapesta.

Prin Olimpiada de la Tokyo, Asia intra pe harta Jocurilor Olimpice. Participau 95 de tari, cu un total de 5.151 de participanti (678 de femei si 4473 barbati).

La Olimpiada de la Tokyo, din 1964 (la care Romania se va clasa pe locul 12, cu un total de 12 medalii, dintre care 2 de aur si 4 de argint, intr-un clasament dominat de Uniunea Sovietica, cu 96 de medalii, urmata indeaproape de Statele Unite, cu 90 de medalii si Germania, la mare distanta, cu 50 de medalii), Viscopoleanu cucereste locul 5, fiind in grafic spre cresterea valorica care avea sa o atinga ideal, peste 4 ani.

Reuseste sa obtina locul cinci cu o performanta de 6.35 in runda finala, dupa ce in calificari reusise chiar un maxim de 6.37.

Medaliile de aur ale delegatiei Romaniei erau aduse de catre reprezentatntele Clubului Steaua Bucuresti, saritoarea in inaltime Iolanda Balas (27 de ani) si marea senzatie, copilul-teribil, sulitasa Mihaela Penes, in varsta de doar 17 ani, cu o aruncare de 60.54.

Anul 1964 era unul prolific pentru sportivii Clubului Steaua, printre alte performante remarcandu-se Aurel Bulgariu, Gheorghe Gruia, Iosif Iacob, Olimpiu Nodea, Cornel Oţelea şi Ion Popescu în echipă, invingatori în finala contra Suediei, Romania devenind astfel pentru a doua oară campioană mondială la handbal.

Olimpiada din Mexic, debuteaza printr-o premiera: O femeie a aprins flacara olimpica pentru prima data in istorie. Au fost 112 tari participante (780 de femei si 4.750 de barbati). Jocurile au fost precedate de masacrul de la Tlatelolco, unde sute de studenti cu orientare de stanga au fost masacrati de fortele de securitate mexicane, cu 10 zile inainte de ceremonia de deschidere, iar altitudinea orasului Mexico, situat la 2.200 metri, a pus probleme de respiratie pentru numerosi atleti.

La varsta de 29 de ani, in anul de glorie maxima al carierei sale, 1968, Viorica Viscopoleanu (dupa zeci de titluri si recorduri nationale) cucerea titlul olimpic la J.O. din Mexic, stabilind un nou record mondial, olimpic, european şi balcanic.

Repartizata in grupa B a calificarilor, evolutia Vioricai Viscopoleanu demonstreaza saltul urias facut, singuranta capatata si diferenta valorica evidenta in raport cu ceilalti competitori.

Astfel, daca in runda a treia si a doua a calificarilor (prima din punct de vedere cronologic) a calcat linia, in prima runda ( adica ultima cronologic) a reusit o performanta de 6.48.
Trecuta de calificari, care au insemnat doar reglajul mental, faza finala, desfasurata in 6 runde, a reprezentat un adevarat tur de forta, in care Viscopoleanu si-a dat masura maxima a valorii sale.

Cu performante de 6.57, apoi 6.52, 6.54, 6.64,

Reprezentanta Clubului Sportiv al Armatei Steaua Bucuresti, innobila blazonul clubului, prin contributia la tezaurul delegatiei Romaniei, clasata pe locul 11, din 44 de participante, cu un total de 15 medalii, dintre care 4 de aur si 6 de argint, intr-un clasament dominat de Statele Unite, cu 107 medalii, Uniunea Sovietica, cu 91 si Ungaria, cu 32, si incheiat de China, care, pe atunci, reusea doar un bronz.

Langa Covaliov, Dramba (stelist, floreta), Patzaichin si Lia Manoliu - cu aur, Penes, Monea, Silai, Rosca, Baciu (stelist, lupte) Haralambie Ivanov (stelist, kaiac) - cu argint, Ileana Gyulai-Jenei, Viorica Dumitru sau Ecaterina Stahl (printre altii) - cu bronz, marea noastra campioana se impunea definitiv ca o mare maestra a sportului romanesc in general, si militar in special, statut ce avea sa-i fie recunoscut prin acordarea foarte onorantului (si rarului, pe atunci) titlu de Maestru Emerit al Sportului.

Tot in 1968, Clubul Steaua stralucea printr-un succes de răsunet al handbaliştilor militari: Steaua cucereşte pentru prima dată Cupa Campionilor Europeni, învingând la Frankfurt, pe Main, formaţia Dukla Praga cu scorul 13-11. Din lotul campionilor: Gheorghe Goran, Gheorghe Gruia, Iosif Iacob, Mihail Marinescu, Cornel Oţelea, Ion Popescu, Ştefan Alboaica, Ion Belu, Christian Dietrich, Alexandru Dincă, Marcel Dumitrescu, Dan Roşescu şi Olimpiu Savu.

In anul 1970 (an in care handbalistii stelisti Alexandru Dincă, Cristian Gaţu, Gheorghe Goran, Gheorghe Gruia, Mihail Marinescu, Ştefan Orban, Cornel Oţelea şi Ion Popescu devin campioni mondiali), atleta Viorica Viscopoleanu se indreapta intr-un mare stil spre intrarea in legenda, cucerind nu mai putin de 20 de titluri de campioana naţionala, in intreg sezonul atletic, impunand-se pe sine, dar si Clubul Steaua pe pozitia meritata. Devine, deasemenea Campioana Europeana, la lungime, in sala.

La olimpiada de la Munchen 1972, 11 atleti israelieni au fost rapiti si ucisi de organizatia terorista „Black September". Au participat 7.170 de sportivi, dintre care 10.95 de femei si 6.075 de barbati. Jocurile au fost deschise oficial de presedintele RFG, Gustav Heinemann, flacara olimpica a fost aprinsa de Gunther Zahn, iar Munchen a castigat dreptul de a organiza Jocurile Olimpice in iulie 1966 in detrimentul oraselor Detroit, Madrid si Montreal.


Olimpiada de la Munchen, din 1972 la care Romania se plaseaza pe locul 13, cu 16 medalii, dintre care 3 de aur - dintre care una obtinuta de stelistul de 22 de ani, Gheorghe Berceanu, la disciplina lupte greco-romane, 51 kg - si 6 de argint - dintre care una apartinand stelistului Roman Vartolomeu, kaiac -, cu medalii de bronz acaparate de stelisti, prin echipa de handbal: Ştefan Birtalan, Alexandru Dinca, Cristian Gatu,Gheorghe Gruia, Gavril Kiscsid, Werner Stockl, si Olga Szabo, Suzana Ardeleanu, Ilean Gyulai, Ana Pascu, Ecaterina Stahl - floretă, intr-un clasament dominat de Uniunea Sovietica, cu 99 de medalii, urmata de Statele Unite, cu 94 si Germania de Est, cu 66, a fost cantecul de lebada al marii noastre campioane.

O gaseste pe Viscopoleanu, la 33 de ani, ca cea mai varstnica participanta, depasita de vest-germana de 25 de ani Heide Rosendahl - medaliata cu aur cu o performanta de 6.78, inferioara recordului olimpic stabilit de romanca, in Mexic, dar cu o performanta maxima obtinuta de 6.48, care i-a adus un onorabil loc 7.

Un lucru interesant se remarca. Performanta minima realizata pe parcursul celor 12 incercari, atat din calificari, cat si din faza finala - 6.35 - este egala cu performanta maxima din urma cu 8 ani. Iar aceasta performanta minima pare a fi un accident, daca urmarim celelalte date, care arata ca urmatoarele cifre erau de 6.38, 6.39, 6.44, adica mult peste acel 6.35 obtinut ca rezultat maxim, la Tokyo.
Deasemenea, observam ca performanta maxima de 6.48, era exact aceeasi cu performanta minima din urma cu 4 ani.
Concluzia este ca atleta de 33 de ani era destul de mult superioara atletei de 25, si net inferioara celei de 29.

Altfel, proba de sarituri in lungime a fost debutata oficial, in 1922, la Praga, acolo unde s-a inregistrat primul record mondial. Acesta era de 5,16.
Dupa 4 ani, in 1926 recordul era de 5.48. Apoi (selectiv), in 1928 era de 5.98, in 1939 era 6.12, in 1955 era 6.31, in 1960 era 6.40, in 1962 era 6. 53, in 1964 era 6.70, iar in 1964 era 6. 76.

Acest record de 6.76, stabilit in 1964 de catre Mary Rand, la Tokyo, a rezistat nu ma putin de patru ani, fapt nemaintalnit pana atunci, ceea ce crea anumite asteptari cu valente mai speciale, in jurul acestei probe. Din aceasta cauza, spulberarea, de catre Viscopoleanu a acestui record, cu 6.82, dupa patru ani in care parea de neatins, a facut-o pe reprezentanta Stelei o figura absolut speciala a lumii atletice olimpice.
O stea mondiala!

Se ajunsese, la un moment dat, ca recordul mondial sa fie de 7.52. Recordul in Romania il detine o alta prestigioasa reprezentanta a Clubului Steaua, marea campioana Anisoara Cusmir, cu 7.43 batuti la Bucuresti, in 1983, dupa ce tot ea, batuse de patru ori recordul mondial!

Cu zeci de titluri nationale, titluri universitare, europene, mondiale si olimpice, cu „n” recorduri, la toate nivelurile, Viorica Viscopoleanu s-a impus ca una dintre cele mai stralucitoare figuri ale sportului romanesc, cu recunoastere si apreciere mondiala.
Clubul Steaua stralucea prin una din cele mai iubite fiice ale sale.


Figura marcanta a doamnei Viscopoleanu a planat peste activitatea sectiei de atletism, care a dominat intrecerile interne, si dupa renuntarea la activitatea de sportiva.
Antrenoare de mare valoare, pe langa sutele de sportivi indrumati catre perfomanta care a construit ceea ce inseamna azi numele de Steaua, ramane in memoria noastra cu tutela luminata care a provocat succesele obtinute de o alta mare figura a clubului nostru: Monica Iagar.

Din punct de vedere uman, doamna Viscopoleanu isi developeaza calitatile banuite si sperate, in singura marturie publica (din pacate) pe care o avem referitoare la trairile dumneaei:
„Mi-a plăcut dintotdeauna mişcarea... de cînd eram un copil. Pe vremea cînd eram elevă am participat la o competiţie de cros şi aşa a început totul... Pe vremea aceea, fiind foarte slabă, profesoara care a întrebat cine vrea să participe la acest concurs mi-a mărturisit temerea sa: „Cum pot eu să te înscriu în competiţie cînd pe tine te dă vîntul dă jos”! Atunci am zis: „Bine, bine, dar dacă voi cînştiga?” Şi într-adevăr aşa a fost. Am cînştigat. A mai trecut puţin timp. Au urmat multe ore petrecute la stadion. Antrenorul care mi-a urmărit evoluţia şi pasiunea cu care practic mă jucam la acea vînrstă m-a înscris la concursul de juniori, la săritura în lungime. Am cînştigat şi acel concurs şi aşa m-am „sacrificat” pentru sport.
Sînt în primul rînd o persoană modestă, dar foarte ambiţioasă. Tot ceea ce înmi pun în gînd vreau să duc la bun sfînrşit. Aşa am reuşit să fac performanţă. Ambiţia pe care am avut-o s-a dovedit o dată cu trecerea timpului. Tot din ambiţie şi din dorinţa de a fi mamă am şi cei doi copii. Cea mai mare dezamăgire a fost cea de la Olimpiada de la Tokyo. Am avut o săritură foarte bună, dar fiind zgură, cum era atunci în ’64, aceasta a căzut peste plastilină şi am fost depăşită. Am fost tentată să renunţ atunci la cariera mea, pentru că pierdusem un loc pe podium. Mi-am zis: „Gata nu mai vreau să mai fac sport”. Dar am trecut peste acest moment trist. înn 1976 am mers la Federaţia de Atletism chiar înainte de Olimpiada de la Montreal. înmi doream să fac în continuare sport, dar cei de la federaţie mi-au spus: „De ce să continui, pentru că şi aşa, cu 6,70 cînt poţi tu să sari, nu vei urca pe podium”. Au greşit, pentru că exact acest rezultat ne-a adus medalia, un loc pe podium. A fost poate mai bine, pentru că imediat am născut, chiar după începerea Olimpiadei de la Montreal. A doua oară cînd am vrut să renunţ la atletism am renunţat definitiv. Am avut multe probleme în familie, nişte decese care mi-au marcat destinul: moartea mamei, moartea mamei soţului meu.(Sotul - Octavian Viscopoleanu, multiplu campion şi recordman al Europei la triplusalt, fost director al Complexului Sportiv Naţional Bucureşti - n.n.)

înn plan personal cea mai mare bucurie o reprezintă copiii, iar în plan profesional, Olimpiada în care am depăşit cinci recorduri. Cele mai mari bucurii au fost atunci cînd am cînştigat Olimpiada cu cinci recorduri şi cei doi copii.
E foarte greu să-ţi aduci aminte de visurile de altădată. Dar nu voi uita episodul în care eram în grupă cu mulţi campioni olimpici şi implicit alături de Iolanda Balaş. Acesta a fost visul meu dintotdeauna, să ajung ca ea. înmi urez să fiu sănătoasă şi fericită, pentru a putea merge mai departe. Vreau să am grijă în continuare de familie, pe care o iubesc enorm, şi de cei doi copii, care sînt la casa lor. înmi doresc linişte şi pace în lume„. (apud. Roxana Vintila, „Astazi e ziua ta...” - Viorica Viscopoleanu, in jurnalul.ro din 8 august 2008, reluat in jurnalul.ro din 8 august 2009, de catre aceeasi autoare, cu prilejul implinirii venerabilei varste de 70 de ani).
Peste aceste ganduri, orice alt cuvant ar constitui un pleonasm...

Clubul Steaua din zilele noastre - din pacate reprezentat doar de fotbal, in constiinta publicului - este expresia muncii depuse de mii de sportivi, antrenori si conducatori. Contributia lor este vizibila in toata splendoarea ei, in chiar ceea ce inseamna Steaua in constiinta oamenilor: maximul.

Ziua de 8 august ne ofera prilejul sa cinstim printr-un gest de minima apreciere (care trebuia facut mai demult) pe unul dintre Sfintii care au construit minunea de care ne bucuram noi azi.

La Multi Ani, Doamna Viorica Viscopoleanu! Stelistii - vesnic recunoscatori!

Gandalf the White