11-06-10

Bruce Lee il bate pe Van Damme?... Dar Maradona pe Zidane?

Trebuie sa marturisesc ca intotdeauna i-am privit cu o oarecare invidie pe cei cam cu 6-8-10 ani mai mari decat mine care si-au trait copilaria sub vraja lui…Maradona. Si zic invidie pentru ca, personal, nu l-am prins pe Maradona jucand in momentele in care inca mai juca cu adevarat fotbal: in 1990 eram prea mic pentru a fi interesat cu adevarat de “Italia novanta”…tin minte cum se ruga tata de mine sa ma uit la meciuri si-i tin minte bine figura lui Sabau in timpul imnului la meciul cu Irlanda, cand eu imi incaltam tenisii nerabdator sa ies la joaca. Si, daca mai tin minte ceva, sunt lacrimile lui “El pipe d’oro” din finala, cand din anumite motive toata lumea de la noi din casa in afara mea tinuse cu Germania.

In 94 deja microbul era bine insta lat in mine, dar Maradona devenise ceea ce azi am numi “subiect de tabloide”. Trasese cu pusca dupa niste jurnalisti, se retrasese (sau fusese suspendat?) cateva luni din fotbal si revenise, dar era mai mult numele ramas din el. Sunt convins ca Hagi l-ar fi umilit INCA o data daca s-ar fi intalnit in acel meci fabulos de pe Rosebowl-ul din Pasadena, pentru ca Maradona ramasese o forma goala de continut.

In schimb, daca un fotbalist m-a fermecat cu adevarat in toti acesti ani in care m-am uitat la fotbal (dincolo de Hagi, care – fiind roman – mi-a generat intotdeauna niste sentimente mai aparte) acela a fost fara doar si poate Zinedine “Zizou” Zidane. Si asa cum taica-meu mi-a umplut copilaria cu povesti interminabile despre Pele si Dobrin (dar si despre Balaci...deh, oltean!) – care au sadit bine “microbul” acolo unde inca se mai afla – tot asa, presupun, le voi povesti si eu copiilor mei despre Zidane.

Desi am vazut imagini cu celebrul campionat din Mexic ’86, cel in care Maradona le-a furat inima tuturor maradonistilor impatimiti care azi au 30-35 de ani, pe mine unul reluarile nu m-au convins. Eu stiu una si buna: ca in ciuda sireteniei fine a lui Romario (totusi, un atacant!) din ’94, a exploziei frante in finala a lui Ronaldo (alt atacant!) din ’98 si a artificiilor miraculoase ale dintosului Ronaldinho (precedat de Rivaldo, sa nu-l uitam!) din 2002 si de mai apoi, Zidane ramane cel mai complet si bun fotbalist pe care l-am vazut jucand!

Si nu, nu ma refer standardizat la golul celebru din finala cu Bayer Leverkusen…asa ceva i se poate intampla oricui, si unuia ca Didi Prodan bunoara! Eu vorbesc despre felul in care mingea i se lipea de picior, despre usurinta cu care pasa, cu exteriorul, despre deschiderile a la Hagi (na, ca nu m-am putut abtine!) si despre driblingurile incredibile pe metru patrat. Vorbesc (si am sa povestesc candva) despre cum proteja mingea in tusa, despre golurile cu capul care i-au adus Cocosului galic primul titlu mondial intr-o finala in care “all bets were on Brasil!” si despre cum, desi nu avea forta si viteza naucitoare a altora, a fost indiscutabil cel mai bun fotbalist al vremurilor sale! Si al vremurilor mele, din ’92-’93 si pana azi.

Ovidiu

P.S. Remarcabil articolul de azi al lui Moskopole.