10-06-10

STAREA DE SPIRIT

Între „Ajungă-i zilei răutatea ei”, extrasă de Eugen Barbu din Biblie(singura CARTE a lumii, susţin exegeţi, care nu pot fi contestaţi în substanţialitatea credinţei lor) şi „Bucură-te de fiecare clipă!”(percept validat mai ales după ce ai trecut printr-o cumpănă), se întind trăirile noastre atâta de diverse şi...terestre. Poate starea de a o ţine doar într-un chiot sărbătoresc ar fi monotonă(dar cine te lasă?). Aşa că repede te întorci la problemele curente, fiindcă nu te poţi hrăni numai cu trecutul, oricât de consistent ar fi el. Steaua peticită a lui Stoichiţă(în ciuda contestaţiilor prin ricoşeu, totuşi antrenorul Stelei cu numărul 20!) putea fi chiar campioană, dacă nu claca, inexplicabil, în faţa a trei retrogradate.

Unde am vrut să ajung cu...neajunsurile gândurilor mele? La suporteri... Faptul că ei ar fi „al 12-lea jucător al echipei”, în afara metaforei în sine, e un adevăr esenţial(praful se alege chiar de piesa de teatru-capodoperă, jucată în faţa unei săli goale sau neparticipative). Probabil numai Steaua anilor 1985-89 ar fi câştigat în orice condiţii(chiar cu jucătorii legaţi la ochi). Steaua ulterioară, a celor 6 titluri consecutive, n-ar fi fost recordmena acelei incredibile serii, dacă n-ar fi avur în spate un public vulcanic. Ţin minte, cât voi trăi, cum înaintea unui meci decisiv cu FC Naţional pe Ghencea, la 7.6.1997(când clubul împlinea jumătate de secol), l-a pus Necuratul(în ciuda avalanşei reclamelor de detergenţi) pe Halagian, antrenorul oaspeţilor, să apară într-un costum negru, la patru ace, dinspre tunel, chipurile, să testeze starea terenului. Vuietul instantaneu al unui stadion arhiplin, vexat de sfidarea armeană, se declanşase apocaliptic. Bietul de el înmărmurise, după care, parcă un sorb îl smulse spre adăpostul din care ieşise imprudent, vrând a fi provocator. Deja pierduse meciul... Cum îşi putea imagina că steliştii din toate structurile (actori, regizori, rupători de bilete, spectatori) vor accepta compromiterea unui jubileu? A fost 3-1 pentru gazde, succes dublat de câştigarea Cupei României din aceeaşi vară fierbinte(4-2). Pentru jucătorii de table, „porţi în casă”(porţi în casă toate trofeele interne, nici vorbă că ar fi neinteresantă cupa, cum bătea câmpii, mai târziu, un troglodit). Pentru ceilalţi, al căror noroc se confunda cu însăşi existenţa echipei roşu-albastre, ce clipe dulci! Cu oricâta bere amară s-a celebrat eventul, nimic nu putea contracara dulceaţa în care se lăfăia Ghencea. Şi reţineţi, o Steaua fără ultimele ei mari vedete, Ilie Dumitrescu şi Adrian Ilie, dar cu un Matei-Cacao suveran peste careu, un Lăcătuş, vector otrăvit înspre redute paralizate de frica Fiarei, şi un neverosimil Sabin Ilie („Săbiuţă” tăiase în carne vie, marcând într-o veselie, 5 goluri din 7, şi devenind, caz rar întâlnit, golgeterul campionatului şi cupei).

Tocmai amintindu-mi de cotele acestui triumf totalitar, îi deplâng pe fotbaliştii de astăzi ai Stelei, poate nu într-atât de talentaţi, dar la fel de ataşaţi culorilor clubului, huiduiţi de propriul public la a doua pasă greşită, bălăcăriţi şi apoi lăudaţi, alternativ, de la o zi la alta, de un patron străin de fenomen(dar nu şi de banii dobândiţi din el) şi persiflaţi de nişte presari „urechişti”, în genere mediocri, geloşi pe un brand la care ei n-or să ajungă vreodată în meseria lor, care deabia aşteptă un eşec pentru a titra, lipsiţi de orice imaginaţie creativă, „Vai Steaua lor!”(mai corect e „Vai de Steaua lor!”, dar nu mai contează).

Şi finalmente, iată unde voiam, după aceste volte pregătitoare, s-ajung: în preajma unei sintagme, folosită de oricine, dar meritată de foarte puţini. E vorba de: „Echipa noastră este o stare de spirit”. Pentru a fi îndreptăţit la această supremă poziţie (totuşi un sport fizic metamorfozat în...spirit) trebuie să ai valoare, stil propriu de joc, climat de performanţă, trofee, evenimente istorice şocante, public devotat, ataşament reciproc între jucători şi fani. Steaua a fost cvasi permanent o stare de spirit: de la „desantul englez”-1956 la Everestul Sevilliei 1986, de la Monte Carlo 1987 la calificările repetate în Chanpions League, în ambele formate, sau la semifinala Cupei UEFA. Alţii au prins doar momente trecătoare ale acestei stări de graţie, iar majoritatea, din prima jumătate a clasamnetului, doar o mimează, autoiluzionându-se că ar fi şi ei...stelari. Acel „Te vom iubi mereu!”, universala declaraţie a drepturilor suporterilor, deseori dispare după ieşirea adulatului din „distribuţia ierbii”. „Căci şi uitarea e scrisă-n legile omeneşti” se tânguie lăutarul, preocupat mai mult de bacşişul melancolicului, decât sentimentul în sine. E bulversant cum nişte tineri cu glagorie(„ataşaţi trup şi suflet unor culori”, deşi...independenţi) au scos din naftalina uitării trecuta glorie. Lui Belo(două Cupe ale Campionilor Europeni, rămâi fără replică), Lăcă(cu nume de meseriaş şi valoare de maestru; irepetabil!), Tudorel (un Di Stefano ascuns, modest, în curbura Carpaţilor), Ilie Dumitrescu(artist pe gazon, protector al artelor la „Hanul cu Tei”, risipitor de talent), Bărbulescu(dreptaci, stângaci, fundaş, mijlocaş, şi la nevoie, marcator) li s-a oferit neaşteptatul prilej(nu era o aniversare rotundă, clubul mamă se lupta cu supravieţuirea bugetară, ciobanul era prea preocupat de filozofia turmei, pentru a se iniţia, cu capacitatea rizibilă de a se adapta la orice, şi în istoria propriului brand palmat) de a vibra, de a retrăi emoţii demult glosate, de a avea confirmarea clamată cât de mult au fost, sunt şi vor fi iubiţi. La rându-le, şi-au reînnoit ataşamentul pentru clubul inimii lor.

Ei, dragilor, cam asta ar fi starea de spirit. Greu de definit, sublim de ilustrat, când ea, efectiv, există. Într-o seară de iunie, iubirea părinţilor a reverberat în sufletul copiilor, parcă şi mai îndrăgostiţi de un ideal(vai, dragostea n-are grade de comparaţie, dar trebuie să admitem că ei au fost, măcar o seară, şi mai şi). Acest sentiment devastator, cochetând îndrăzneţ cu absolutul, se va extinde genetic urmaşilor. De aceea Steaua este o stare de spirit. Şi fără de moarte. Dacă nu am reuşit să vă demonstrez asta, acceptaţi-o ca o axiomă.

Constantin Ardeleanu