08-06-10

A

De acum înainte, Dumars 2010, întră în patrimoniul stelist: la 6.6(semn că vine Piţurcă!) entuziasmul tinerilor suporteri(„sudişti” exuberanţi) şi statuile vii ale idolilor (dinspre Nordul performanţei) şi-au găsit „locul geometric” la clubul din Regie, pentru aniversarea a 63 ani de la apariţia unui miracol: Clubul Sportiv al Armatei Steaua. Un astfel de nucleu sportiv(excesul de neuroni dinspre Politehnică mă bombardează cu termeni ştiinţifici) se naşte o dată la un secol. Ca Eminescu, Enescu, Brâncuşi. Acel A înscris pe tricourile Stelei dintâi, formal, provine de la Armată, dar el înseamnă Absolutul! Vocaţia românului obişnuit e de a-şi contesta vârfurile – care-l universalizează – , având pretenţia minimalizantă ca toţi să fim o apă şi-un pământ. De asta s-au întâmplat atâtea nenorociri în spaţiul ce se revendica „uzina de performanţă”-Steaua. S-a înstrăinat o secţie, au desfiinţat alta, multe funcţionează la nivel de subzistenţă(au fost, pare-mi-se 22!), dar spiritul stelist, sub simplitatea credo-ului „Steaua mereu!”, e dincolo de orice conjunctură. Generaţiile vârsnice sunt copleşite de criză, în vreme ce aceşti tineri frumoşi şi furioşi îşi cultivă sublimul „alter ego”, născut, la propriu, sub sceptru regesc, şi continuat, la figurat, pe culmi olimpiene. Bălăcăriţi-vă, voi, în greaţa lui „a avea”, noi cântăm sub steagurile lui „a fi”: suntem stelişti şi asta ne înnobilează tot Timpul!

Părinţii lor cărau pământul cu raniţa în spate pentru a înălţa în neteda Câmpie Română trunchiul de piramidă al Templului, stadionul din Ghencea, zebrelit acum de un nebun ilegitim. Nu puteţi pune cătuşe florilor! Curcubeul bucuriei e mai atrăgător cu albastrul şi roşul ieşite în relief! Sosirea invitaţilor are ceva ritualic: aplauze, strângeri de mâini, flash-uri, „băi de mulţime”. Relatarea „tehnicistă” nu redă esenţialul: idolii lor sunt printre ei, sunt de-ai lor, trebuie să le suporte marcajul idolatru. După ce-au ajuns în sala clubului, fanii săreau jumătate de metru în sus, dar nimeni nu putea ajunge până la înălţimea lor din Pantheon. Belodedici rostise într-un interviu: „Unul din bunicii mei, care fusese partizan în război, avea o vorbă: «Nu se poate face nimic fără vărsare de sânge». Cu alte cuvinte fără jertfă”. Pe sacrificiul acestor oameni legendari, de o modestie revoltătoare, se înălţa adulaţia „sudiştilor”. A urmat apoi alegoria campionilor: suava Alina Dumitru(până la tatami!), coborâtoare din Olimp pentru a fi fanul altor sportivi; uriaşul Bibi-Ştefan Birtalan(cu doi dintre handbaliştii de azi, Cian şi Stavrositu; există un ascendent al lor faţă de fotbalişti, ei cucerind de două ori Cupa Campionilor Europeni), Neto, reprezentantul baschetbaliştilor; Cristian Cârlan, cu crosa pusă la patinele harghitene; flancul stâng al apărării de la Sevilla, Belo şi Ilie Bărbulescu („salvatorii întru estetică a liniei defensive”, ca să-l cităm pe formidabilul Balamuc!), întărită cu fundaşul de la Ajax, Ogăraru. Linia mediană a Stelei Sevilliene e reprezentată de Tudorel Stoica (greu să găseşti un mijlocaş, din trecut sau prezent, în măsură a-i interpreta complexa lui partitură), iar în atac viteziştii Lăcătuş(zeificat în Ghencea; cu seara de la Dumars îşi va obloji rănile exilului voluntar la Oviedo) şi stilatul Ilie Dumitrescu, Mecena peste arte picturale. Nu putea trece neobservată prezenţa unui stelist de anduranţă Horia Moculescu (de-ai fi, tu, Steaua la liman, aş fredona încă un an „De-ai fi, tu, salcie la mal”), nepotul lui Gogu Viziru, Lucian, şi fotoreporterul Clement Peter.

Suporteri moderni şi demni. Adio secvenţe jalnice cu amărăşteanul cerşind idolului o bancnotă, fiindcă i-a scandat numele în timpul meciului. Nici o imunditate facilă faţă de rivalii ireconciliabili. Totul respira civilizaţie de secol 21 (of, de-am scăpa odată de chinuitele scoruri de 2-1!). Depănare de amintiri. Sudoarea, sângele, geniul lor. Un micro-recital al lui Ilie Bărbulescu, cel căruia Ion Băeşu i-a ţinut de atâtea ori „Preşul”, veritabil descendent dinspre Tudorică Muşatescu. Se scandează „Sevilla! Sevilla!” Se nedreptăţeşte iarăşi Monte Carlo. N-a rostit pe micile ecrane instalate, dar eu îl aud pe portarul Voinescu rostind: „Steaua este, dacă vreţi, dorul neîmplinit(cândva) al dragului meu CCA”. Uite că şi „Ursul” e invadat de amintiri: „După meciul de la Glasgow, un prieten din Arad mărturisea: «Măi Helmuth, credeam că aici se rupe, am făcut şi un pariu, dar când să deschid radioul, aflu că Lăcătuş a şi marcat. Mi-am zis atunci: ăştia sunt fără moarte!»” Colosal: o seară la taifas cu nemuritorii! Clar-obscurul specific oricărui club nu acoperea atât ridurile unora, cât lacrimile furişate în colţul ochilor tuturor. Calculatorişti chibiţi au stocat deja secvenţele serii inubliabile pe biţi: peste ani, vorba lui Ţop, „cândva”, va fi exclusă aproximaţia relatării. Uită-te, copile, ăştia am fost! Ce ştii, tu?!

Finalmente, am rămas dator unui suflet de stelist(o mână de om), care a vrut să altereze, în faţa clubului Dumars, o fotografie cu mecla-mi din dotare. Tinere, dacă şi scandai „Ar-de-lea-nu, Ti-că Ar-de-lea-nu!”, cum procedase cândva o parte din galeria stelistă veche, la fostul capăt al tramvaiului 41, „La Traian”, îţi dădeam şi o bere!?” Te rog să iei legătura cu dl. Costi Vasile, „de la centru”, ca să-ţi dea numărul meu de telefon, pentru a-mi plăti datoria faţă de tine, cu una din cărţile mele. Într-un târziu, am trecut podul peste Dâmboviţa, străbătând impresionantul „cité universitaire” al Politehnicii. Tocmai eu care mi-am risipit tinereţea atâtea duminici la amenajarea lui, într-o alternanţă Orwelliană(o duminică muncă voluntară, cealaltă patriotică, şi tot aşa) eram socotit, probabil, un intrus, de îndrăgostiţii cărora nu le tihneau îmbrăţişările. Când să ies din imensul parc, sunt întâmpinat de câţiva câini vagabonzi revendicativi. Nu mai lătraţi, ştiu că la palmaresul direct conduceţi(atât!) şi că toată vara lui 1986 v-aţi lăudat că aţi învins în finala cupei României pe câştigătoarea Cupei Campionilor Europeni(exagerare puerilă de care râdeau şi cânii neroşii). Hai prietenii omului şi duşmanii steliştilor, lătraţi înspre Giuleşti, unde aveţi termeni de comparaţie şi pretenţii de superioritate! Voi chiar nu vreţi să înţelegeţi că Steaua are varianta Nobelului în fotbal? Că e un miracol? Că încă dintru începuturi înseamnă, simplu, Absolutul?

Constantin Ardeleanu