09-03-10

S-a mai dus o legenda...

Sunt unul din, nu puţinii, care îl consideră pe Gheorghe Constantin unul din cei mai mari jucători români. Nu e intenţia mea să fac o categorisire, punându-l pe X sau pe Z pe locul 1 şi aşa mai departe. Dar Constantin era deosebit…

Gicu nu avea deloc alura unui star, era crăcănat, avea platfus şi un mers care te făcea să-i dai mai mulţi ani decât avea. Oborean, era normal să fie atras de Unirea Tricolor, unde şi-a făcut ucenicia. Din fericire, n-a ajuns la Dinamo A sau B, după preluarea de către Ministerul de Interne, ci la… Venus. Marea echipă postbelică devenise echipa Uzinelor Comunale, pentru a fi mai apoi desfiinţată şi ea. Încă un cuib de duşmani ai poporului pus cu botul pe labe… Şi aşa, tânărul de numai 18 ani ajunge la Reghin, unde îl mistuia dorul de oraşul natal. A eşuat în încercarea de a juca la CFR Bucureşti, care l-a trimis tocmai la filiala ei din Iaşi, unde a fost remarcat de nou înfiinţata echipă a Armatei. Avea 22 de ani şi cariera sa abia începea. În tricoul roş-albastru, pe care l-a purtat timp de 15 ani, avea să cunoască succesul.

Jucător complet, compensa lipsa de viteză printr-o tehnică impecabilă, o excelentă viziune a jocului, pase precise şi şuturi ce-şi atingeau adesea ţinta. Şi mai ales un joc de cap cum n-aveam să văd nici la Dumitrache sau Dudu Georgescu. Iar plutirea aceea îl făcea să rămână sus, pe când adversarii erau deja jos… Creierul echipei, dar şi marcatorul numărul unu, Constantin a înscris 149 de goluri în 258 de jocuri. Cred că e singurul care a reuşit să iasă goal-getter de trei ori la rând, între 1960-62. A marcat şi 12 goluri pentru Naţională, în doar 39 de jocuri, într-o epocă săracă în astfel de evenimente, cu doar câteva meciuri pe an. E primul român care a înscris în poarta unei echipe engleze la ea acasă. Asta după ce îi înnebunise pe cei de la Luton Town pe „23”. Ca şi pe cei peste 100 000 de spectatori prezenţi…

A reuşit să treacă peste răutăţile revărsate după ratarea unui penalty la turneul olimpic din Japonia. Nu pot uita ironia amară din spusele sale: L-am ratat ca să nu mă uite oamenii…

Şi-a încheiat cariera la aproape 39 de ani, la Kayserispor, în Turcia.

Ca antrenor a promovat Iaşii şi Bacăul în A, dar nu a reuşit să se impună şi la echipa sa de suflet, cu care nu a reuşit să cucerească titlul… Debutul ca antrenor al Naţionalei, în 1990, a însemnat o victorie cu 2-1 pe Lujniki, dar al patrulea meci avea să fie ultimul – un incredibil 0-3 pe „Steaua”, cu Bulgaria lui Mihailov, Bălăkov, Stoicikov, Sirakov şi Kostadinov.

Ca şi Puiu Iordănescu, a acceptat să antreneze Rapidul, abia promovată în prima divizie. Şi ce debut! Împotriva Stelei lui Jenei… Avea să reziste până la sfârşitul ediţiei următoare.

Inima începuse să-l avertizeze şi, după o pauză, a mai încercat să antreneze. Turul ediţiei 1994-95 avea să fie ultimul al antrenorului Gheorghe Constantin, la Farul. O reuşită care a bucurat sufletul bătrânului stelist: 1-0 cu Dinamo…

A suferit o operaţie de inimă în SUA, acum câţiva ani.

Fiica lui, frumoasa Cerasella, a fost colegă cu soţia mea. Aşa l-am cunoscut. Emoţia a fost teribilă. Era prima legendă stelistă cu care dădeam mâna…

Acum, la despărţirea de marele sportiv, o lacrimă în amintirea atâtor momente ce mi-au bucurat sufletul.

Să-ţi fie ţărâna uşoară nea Gicule…

Andrei Sava