11-02-10

Marius Lacatus, drumul de la o "extrema" la un NUME

FCSteaua.ro continuă tradiţia de a "da cuvântul" utilizatorilor cu vechime ai sitului, încurajând astfel toţi utilizatorii să se alăture celei mai importante comunităţi virtuale (dar cât se poate de reală, în acelasi timp) a suporterilor stelişti. Singurele condiţii: exprimarea unei opinii argumentate, civilizate şi care să nu atace valorile fundamentale ale stelismului.

Când mă gândesc la Marius Lăcătus, îmi vine în minte un fragment dintr-o descriere plastică a lui Radu Cosaşu (sper ca memoria să nu mă înşele) care spunea că „Lăcătuş este ultima extremă de geniu pe care a dat-o fotbalul românesc”. Ei bine, înclin să-i dau dreptate. Pentru că Lăcă a avut un farmec special, o nebunie frumoasă, poate uneori exagerată, un teribilism de copil mare, alintat şi iubit, o chemare spre glorie. Poate că nu a fost cel mai mare jucător din istoria Stelei; poate că nu a fost cel mai carismatic. Dar a avut unicitate. Acel fior pe care doar fotbaliştii gen Iordănescu, Hagi sau Ilie Dumiterscu îl au. Fotbaliştii care ridică tribuna în picioare, care fac să vibreze inimi şi unesc glasurile într-un singur strigăt. Fiorul simţit de copiii de la sfârşitul deceniului opt, adolescenţii deceniului nouă şi bărbaţii de azi. Iar aşa ceva nu se uită. Lăcătuş a fost într-adevăr o „extremă”. În tot: atitudine, comportament, realizări, carieră. Dar mai presus de toate, o extremă dreapta de poveste.

Iubit şi urât deopotrivă, şeptarul a rămas cel care a descătuşat o naţiune în noaptea de 7 mai 1986, cel care, pe gheţurile Moscovei, îi frângea o aripa lui Dasaev, pentru a-l pensiona doi ani mai târziu la primul mondial după ’70, cel care, în tuşa dreaptă, „făcea duble” spre deliciul sau după caz, exasperarea publicului. Artistul „căzăturilor” în careu şi al grimaselor inimitabile, pasatorul perfect pentru Piţurcă, Balint sau Adrian Ilie... Durul şi conflictualul. Toate alcătuiesc o imagine de legendă. O imagine care, alăturată performenţelor reuşite în tricolul roş-albastru, i-au adus pecetea de simbol şi supra-numele de „Fiara”. Şi de aici polemica.

Merită oare, chiar el, acestă onoare? Este el pentru Steaua ce a fost să zicem Giuseppe Meazza pentru Inter, sau Eusebio pentru Benfica? Cei mai mulţi spun că da. Alţii spun însă un nu răspicat, invocând simpatii adolescentine pentru rivalul de moarte sau apartenenţa sa la o anume etnie, cu o teribilă amprentă în deviaţii comportamentale. Nimic interzis. Dar puţin probabil. Românii, ca naţie sunt predestinaţi în a-şi demitiza valorile. O valoare care, deşi în cazul lui Lacătuş nu este una intrinsecă, ea există. Există, pentru că Steaua i-a dat valoare puştiului teribil, i-a desăvârşit talentul iar el i-a mărit strălucirea, i-a dat înapoi dăruire, ambiţie, mulţi ani şi la fel de multe trofee. De aceea, când vorbim de Lăcătuş, nu-l vom putea separa niciodată de Steaua, şi când vorbim de Steaua, vom spune implicit Lă-că-tuş! Şi asta pentru că: „întregul valorează mai mult decât părţile luate separat”. (John Fowels).

Lăcătuş nu ar fi existat fără Steaua, Steaua ar fi însemnat mai puţin fără Lăcătuş!

Pentru puştii de azi, poate că el este un simbol. Pentru cei de mâne, istoria-i va permanentiza cu siguranţă titlul iar statisticile îi vor oficializa statutul. Pentru cei care au trăit însă pe viu povestea sa şi a gloriei Stelei, el nu este decât Lăcă. Şi asta conteză cel mai mult. Mă bucur şi sunt fericit că l-am avut jucând în culorile roş-albastre. Culorile de care destinul l-a legat iremediabil, în ciuda urâtelor şi nefireştilor despărţiri. Vremelnicelor despărţiri. Parafrazându-l pe Alexandre Dumas tatăl, prin vocea muşchetarului Athos, aş zice că pentru fotbalistul Lăcătuş statutul de simbol e prea mult, dar pentru stelistul Lăcătuş şi realizările sale, e prea puţin.

Pentru un stelist, când spui Lăcătuş, nu mai e nimic de adăugat. Iar asta e o axiomă.


Azazello