10-12-09

Sila? Dezamagire? Lupta?

Silă! Există puţini români care să nu aibă acest sentiment după tot ce s-a întâmplat în ultima lună în România. Cam aceeaşi senzaţie o au şi persoanele care cunosc situaţia reală de la Steaua, nu cea redată vesel de Goebbels-ul lui Becali, Valeriu Argăseală.

Cum să-ţi mai ardă de bucuria pentru a şasea victorie în opt meciuri din deplasare în campionat, când, de exemplu, Szekely şi-a exprimat speranţa că, în sfârşit, va fi plătit pentru munca depusă, iar Argăseală şi Becali afirmă senin când că jucătorii au dat salariile la timp, când că îşi vor primi banii doar dacă vor deveni campioni?

Cum să te bucuri că ai învins în două meciuri consecutive cu adversari dificili, când te gândeşti că Szekely şi Kapetanos - pe ale căror şale au fost obţinute o groază de puncte - au fost ajutaţi să se acomodeze la echipă cu pietre-n cap, în timp ce "staruri" precum Nicoliţă sau Tănase, de exemplu, erau lăudaţi, în ciuda prestaţiilor modeste?

Ce chef de susţinut echipa să mai ai, când şefii din Ghencea spun azi ceva, mâine ceva şi poimâine cu totul altceva?

Dacă Steaua ar fi fost un partid politic, ai fi votat roşul şi albastrul?

Doar o mică minoritate dintre românii poate trăi dacă nu îşi încleştează dement pasiunea în jurul a... ceva. Fie ea politică - nu mai putem discuta pe nuanţe, este obligatorie folosirea jignirilor/brutalităţilor/cuvintelor pompoase/tonului alarmist etc - fie el sport - toată lumea e "spurcată" acum, "suntem născuţi să omorâm un rapidist" şi tot aşa. Ură este cuvântul în jurul căruia gravităm o mare parte din noi. Dacă nu suntem orbiţi de acest sentiment, este evident faptul că mulţi purtăm ochelari din această cauză.

Şi totuşi... cum să protestezi în faţa unor anomalii incredibile, precum cele din societatea românească ori cele de la clubul din Ghencea? Cum ar trebuie să se manifeste revolta că îţi este jucată în picioare ţara şi, respectiv, echipa preferată (mai exact, idealurile pentru care credem în roşu şi albastru)?

Dacă politicienii ar vorbi săptămânal pe stadioane (întâlniri neorganizate în prealabil de ciraci), cum v-aţi exprima nemulţumirea că România este o ţară anormală? Păi şi atunci de ce vi se pare anormal că steliştii îşi urlă furia la adresa simbolului nesimţirii din această ţară?

Aşa cum Ion Iliescu şi ai lui au pus copita pe România în 1990 inoculând temerea dementă că "ăilalţi vor să vândă ţara străinilor", Gigi căpuşează Steaua cu discursul "fără mine, Steaua se desfiinţează", deşi scoate 5 milioane de euro din Ghencea într-un moment în care jucătorii îşi primesc salariile o dată la două luni jumătate, şi atunci cu ţârâita.

Dar presa trebuie să transmită că lumea îl iubeşte de nu mai poate, Becali este bolnav să iasă la lojă să salute masele de oameni care, probabil, ar trebui să intre în delir la vederea-i. Ce contează că, deseori, hoardele de zăbrăuţeni sunt plătiţi să stea cuminţi la Tribuna I şi să-şi urle bucuria "sinceră" că nea Gigi le face cu gheruţa.

După atâta vreme de la manipulările grosolane, cu ură, din anii '90, puţini români au făcut pasul înainte. Iar majoritatea dintre aceştia s-au înecat cu silă, nu cu dezamăgire, cu dezgust, nu cu lehamite faţă de un loc care duhneşte a orice, mai puţin a decenţă, a normalitate sau a raţionalitate, măcar. Doar toate revoluţiile au avut o componentă profund raţională, fiind duse la bun sfârşit şi cu suflul instinctului de supravieţuire.

Steliştii care iubesc idealurile roş-albastre mai mult decât rezultatele întâmplătoare - mai este ceva normal şi logic la club de când a plecat Mihai Stoica? - sunt condamnaţi la o viaţă dificilă în acest sfârşit de an: o lehamite ce devine mai puternică, parcă, decât dorinţa de a scăpa de Becali, Stoichiţă a dus echipa în fruntea clasamentului (şi datorită prestaţiilor oscilante ale contracandidatelor la banii de Champions League), astfel că incompetenţa crasă a lui BecArgăseală este mai puţin evidentă - bucuria unor victorii întunecă raţiunea multora.

Toată lumea are ochii întunecaţi de câte ceva, toată lumea invocă sila faţă de situaţia în care ne aflăm, toată lumea îl acuză pe celălalt de păcate de moarte, toată lumea urlă la ălălalt "Trezeşte-te!!!". Dacă ne-am uita la cel/cei care au de câştigat din această situaţie, am putea avea un punct de început în a pune lucrurile în ordine. Dar, după atâta iraţionaliate, mai avem resurse de raţiune pentru paşii care ne-ar duce la capătul tunelului?

Şi cât de brutal se termină toate discuţiile raţionale când ne trezim faţă în faţă nu numai cu simbolul anormalităţii din România, dar şi cu figura emblematică a furiei viscerale contra raţiunii, Gigi Becali.

În mai toate interviurile, Sorin Ovidiu Vântu solicită un stat puternic, capabil să-i protejeze afacerile. Neîndoios, lui Gigi Becali i-ar pica şi mai bine un stat şi mai puternic decât solicită SOV, capabil să-l protejeze de furia "drogaţilor/huliganilor" care n-au avut timp să fie "rechini" în lumea afacerilor, fiind preocupaţi să-şi frece coatele pe băncile facultăţilor sau pe la diversele locuri de muncă.

Nu este interesant? "Rechinii" şi-au dobândit averi şi poziţii inexpugnabile printr-un dispreţ total adresat logicii unei vieţi onorabile, pentru a cere, odată ajunşi în vârf, decenţă, normalitate, raţiune. Mai mult, Sorin Ovidiu Vântu va cere la CEDO scuze oficiale statului român pentru că i-a fost pătată imaginea prin atâtea procese.

Ai auzit, nea Gigi? N-ai vrea şi matale o porţie de scuze că îţi urlăm adevărul în faţă?

Uitaţi-vă la cei precum Gigi Becali, în apucături sau în atitudine!

Vă mai este silă să protestaţi?
Vă mai este lehamite de luptă?
Mai aveţi vreo urmă de raţiune în voi când vedeţi că noi nu trăim, ci suntem toleraţi de ei?

Respect infinit celor simt că un loc fruntaş în clasamentul anormalităţii nu înseamnă normalitate!
Plecăciuni în faţa acelora care iau atitudine!

Lari

Aaah, şi să nu uităm! Steaua nu este a ta, interlopule! Un lucru furat nu-ti poate aparţine: