15-02-14

Recviem pentru un Event

Toată luna ianuarie şi începutul lunii februarie privirea mea a fost împăienjenită de neîncredere, iar speranţele mele erau puţine şi fragile, dar după meciul de aseară, am tot dreptul să sper, ca orice suporter de rând, la primul event din viaţa Stelei după aproape 17 ani. M-am grăbit să consemnez acest obiectiv măreţ, considerat de câţiva ani utopic, înainte de a recădea în melancolia obişnuită a Ligii I şi ca toată încrederea mea să fie surpată de exasperare şi nerăbdare.

Motivaţia jucătorilor conduşi de Reghe – acelaşi profesionist tânăr, avizat, cu aplomb, cordial, sigur de ceea ce face şi fără urme de suficienţă – m-a impresionat şi a devenit suportul unui puseu de speranţă în negura celor 11 ani de când Becali s-a instaurat la cârma acestui club.

Aniversare pecetluită la 23 ianurie ce a fost trecută însă cu vederea de majoritatea dintre noi. Chiar şi presa de scandal a trecut-o cu vederea, dovadă că în România de azi reputaţia e o născocire proastă şi falsă, dobândită adesea fără merit şi pierdută fără nici o vină.

Pintilii, acest gladiator stelist, sculptat şi cu o privire blândă, are ocazia să calce pe urmele legendarului căpitan Marius Lăcătuş şi să ridice deasupra capului la sfârşitul sezonului cele două trofee supreme: Cupa şi Campionatul României pentru prima oară din anul 1997. Această ambiţie nu e condamnabilă, dimpotrivă, cine este lipsit de aceste aspiraţii are un spirit inert şi nu merită să îmbrace tricoul roş-albastru.

Dar ajunge cu abuzul de cuvinte în sens hiperbolic. Hai să vorbim despre 1997. An cenuşiu pentru economia românească deoarece CDR era la putere, iar Emil Constantinescu preşedinte, astfel în mai-iunie inflaţia ajungea la undeva la 180% şi salariul mediu la minimul istoric de 88 de dolari. În acelaşi an, Titanicul bătea recordul de Oscaruri. În muzică, curentul hip-hop fiind în vogă, fredonam Paraziţii care lansau cel de-al treilea album, în timp ce, ironic, Elton John spărgea topurile cu un hit de-al său.

În viaţă, Sfinxul privea satisfăcut cum Dumitru Dumitriu, antrenorul de la acea vreme al roş-albaştrilor, depăşea FC Naţional atât în Cupă, cât şi în Campionat şi-şi trecea în palmares un record neegalat nici până în ziua de azi de vreun alt technician stelist.

De remarcat e că în finala Cupei, ca fundaş dreapta a jucat actualul antrenor de astăzi, alături de alţi jucători talentaţi precum: Deniş Serban, Militaru sau Sabin Ilie – omul meciului. Era vremea când jucătorii nostri erau idoli adevăraţi şi trăiau cu pasiune meciul din teren cât şi cel din tribune, nu ca şi idolii de doi lei bucata din prezent. Desigur, se vor găsi întotdeauna stelişti mulţumiţi de situaţia actuală care-mi vor da peste mână cu emfază. La o adică şi deceniul trecut şi cel prezent ne-a adus o sumedenie de satisfacţii, însă mai puţin şi în privinţa trofeelor.

Mi-aş dori să pot invoca conjucturi fericite şi reuşite încurajatoare, dar dezavantajul unei asemenea stări are efect paralizant: nedreptăţiţi de soartă, dacă nu de un obscur blestem istoric, n-avem decît să ne resemnăm, să aşteptăm, euforici sau înlăcrimaţi, eventul şi dulcea beţie de după!

Mai jos, aveţi rezumatul finalei Cupei României câştigate de Steaua în anul 1997 în faţa lui FC Naţional:



Joga Bonito