28-08-10

Primatul cretinismului perpetuu

La „four o’clock”-ul televiziunii „sport.ro”, tandemul de lombrozieni Banciu-Mironică au un subiect preferat de transmis, de pe improvizata lor „planetă a maimuţelor”: Steaua. Dacă învinge, are bulan; dacă pierde, e de-a dreptul penibilă. Fornăitul vocal al lui Banciu şi istericul râs al lui Mironică amplifică cele două iposteze, grimasa lor nefiind pregătită pentru gri, ci doar pentru alb sau negru. Un scăpat de la prăbuşirea Ocnelor Mari, Banciu, îşi permite să declare despre Ilie Dumitrescu („Mister al doilea” sau „Doar respect”) că ar afişa „aroganţa omului care nu a realizat nimic în viaţă”. Dar tu, stârpitură, în nemernicia ta, în afară de chelie, cu ce naiba te-ai ales de la existenţă? Cu parcimonie intelectuală (în sticletele ăsta abject se ascundea...Graur) îi atrage atenţia lui Ilie că a utilizat greşit „a servi cina”, în loc de a mânca(sau a crăpa, cum se zice prin judeţul eruditului), transformându-i astfel pe fotbalişti în ospătari. Mai ştim noi pe unul care recomanda să-ţi prezinţi scuzele în loc să le ceri... Găselniţa cu „Grassospăr” ca pronunţie te avertizează asupra tembelismului acestor răspânditori de comic scremut.

Desigur, atunci când umblatul stelist pe meridiane, îşi permite să se exprime mai colorat, tocmai pentru a evada din truisme, „crême de la crême”, e luat peste picior. Dar vai, Banciu-Minorul(ca să nu fie confundat cu un alt clovn, arbitrul Banciu-Minerul) şi Mironnimică poluează sfânta limbă română, în numele căreia dau lecţii la „un popor de analfabeţi” cu Liverpool urmat de cuvinte care încep cu „a” sau „e”, cu mici cacofonii, cu faţa „ireproductibilă” a lui Duckadam(în loc de nereprodus, probabil), harta cartografică a planetei(sărmani ologi ai tautologiei) etc. Că zic despre o subretă, însoţitoare de fotbalist, şi ne o prezintă pe alta, nu ne-ar deranja prea tare, dar să lansezi din gândirea seacă a suficienţei blasfemia despre faza în care „Piţurcă se împreunase cu plasa” , te face să regreţi că tăticii lor nu s-au împreunat cu ei înşişi, scutind lumea de asemnea urduroşi ai cuvântului.

Deşi pregătiseră temeinic returul de la Zürich pentru o eventuală înfrângere a Stelei (de 4 ani Grasshopper nu marcase nici un gol pe teren propriu în cupele europene), Dumnezeul fotbalului le-a dat un deget(elveţienii au marcat în poarta lui Tătăruşanu), dar peste o oră le-a dat o smetie peste mutrele lor schimonosite de ură, Steaua câştigând la penaltiuri. Prilej de a lansa gogomănia că „Steaua a luat bulan pe credit” pentru 30 de ani, iar grupa dificilă din Europe League ar fi prima rată de returnare cu dobânda cuvenită. Ba s-au mai legat şi de Tolontan, cel mai mare gazetar sportiv al ţării, fiindcă a îndrăznit să scrie altfel despe „Norocul Stelei episodul 1000”. Dar mai ales că fiind demn (nu ipocrit cum îi curg balele lui Danciu) a refuzat mita de la Gold Corporation – o excursie de lux în Noua Zeelendă – pentru a face lobby transformării Apusenilor în deşert (ne iau aurul milenar şi ne lasă, pentru sute, de ani cianura). Oricum, Tolo a definit magistral starea de spirit a Stelei: „acest club îşi trăieşte fiecare secundă de istorie ca şi cum ar fi prima”.

A fost un meci dramatic, aiuritor, decepţionant, criticabil, dar nu poţi ignora evidenţa imediată: din patru echipe româneşti cu valoare şi ifose doar Steaua a fost singura care a ajuns în Europa League. Cum poţi afirma aidoma unor cetăţeni turmentaţi în Gara de Nord că o înfrângere cu 0-5 ar avea o demnitate a ei faţă de această calificare dramatică? Bă, voi sunteţi sănătoşi la mansardă? Dar de ce nu spuneţi nimic, măcar aşa, de amorul artei şi al istoriei, ce rol nefast a jucat Zürich-ul în meciurile echipelor româneşti? Dacă a fost cumva o rupere de vrajă? Orice meci mai prost al Stelei atrage automat şi aruncarea în derizoriu al altui meci bun al ei, printr-un lanţ sofisme demne de oameni ţicniţi: ce mare triumf la Vaslui, acel 3-0, cu o echipă care abia a bătut cu 1-0 în minutul 88 pe Targu Mureş, care la rândul ei a pierdut acasă cu 2-6 în faţa lui Dinamo? De ce n-om avea răbdare ca o nouă echipă, alcătuită doar de două luni, nimeni nu poate şti.

Mai nou, au început certurile şi între steliştii de mare glorie. Dihonia distrugerii adusă de diavol umblă ca o fantomă prin templul Ghencei. Să ne întoarcem la cele două cianuri teleaste: nu numai Steaua e vai de ea, ci şi fanii. Un microbist cu barbişon, probabil un stelist funcţionăraş pe la o bancă helvetă sărea în sus de bucurie(de ce n-ar fi de înţeles bucuria, chiar exagerată, a unui exilat român, când îşi revede idolii?), semn de o dezaxare generală sub faldurile roşu-albastre.

Concluzia imediată: acesta nu putea fi decât un membru al AISS, fiind mai îngrijit îmbrăcat, dar numai din felul lui de manifestare s-a dedus că exaltatul ar vorbi germana cu accent de Prundul Bârgăului. Hai copii ai durerii, treceţi să vă liniştiţi în cămaşa de forţă! Mai vreţi să ne spuneţi una cu Steaua? „Nenea doctoru’, când făceam duşul în Drumul Taberei (că sunt mai jegos de felul meu) am auzit deodată un răget de vită înjunghiată. Era galeria Stelei. La Dinamo şi Rapid n-o să auziţi aşa ceva?!” Poate dezaxarea unui gazetar să atingă cote de aberaţie mai mari, mai ales că asemenea elucubraţii sunt expuse pe o voce de ţârcovnic la Mironnimică şi cu un grohăit de suină de pe vremuri, refuzată la export, la Banciu-Minor? Dacă vreţi să vă convingeţi de degenerescenţa oamenilor înspre maimuţe, vizionaţi emisiunea „Pe bune”, un melanj disgraţios între antropologie şi golănie. Chiar dacă aveţi numai de pierdut...

Constantin Ardeleanu