După meciurile din acest an, după jenantele prestații cu Gazul și cu Clujul, toți ne cântau prohodul. E suficient să revedem ce s-a scris în ultimele săptămâni și, mai ales, comentariile ”entuziaste” ale suporterilor celorlalte echipe, cu osebire ale fanilor echipei ce tânjește la un loc în play-off, sau ale celor ai defunctei din Giulești. Într-un fel e de înțeles: dacă echipa ta nu mai există decât prin coregrafii adesea inepte, ce altă bucurie să ai? Vreun eșec al coșmarului roș-albastru… Știți, ăia ai ciobanului, clona, FC FCSB. ”La falsa Steaua”, cum îi zicea frustratul Gabi Safta în ”La Gazzetta dello Sport”. Clona? Păi, dacă-i așa, de unde ”rivalitatea istorică”? De ce nu fac ei coregrafii la meciurile din liga a 4-a, dintre ”adevăratele” Steaua și Dinamo? O altă dovadă a meschinăriei celor ce se cred spuma suporterilor… Dar să-i lăsăm în durerea lor, să vedem ce-a fost aseară.
Așadar, Steaua noastră a întâmpinat echipa din capitala Italiei cu un portar de 19 ani în spatele unei apărări ce se întrecuse în gafe până atunci, fără cel mai constant dintre ei, Momčilović, cu Nedelcu cel făcut praf de patron, fără mereu suferindul, ba de una, ba de alta, Alibec.Tribune pline, în ciuda orei imposibile. Oamenii veniseră să vadă Steaua lor, lângă care se aflaseră mereu, ei, părinții și bunicii lor. Din 1947 până azi…
Și ați văzut… Poate nu a fost un meci mare, băieții noștri ne-au oferit momente mult mai bune în zecile de ani de când evoluează în cupele europene. Diferența între fotbalul românesc și cel italian e evidentă, vorba cântecului: banii vorbesc. Dar am văzut aseară ceea ce așteptăm de la ei mereu: ambiție, determinare, încrâncenare, luptă până la ultima picătură de vlagă. Am avut de toate – faze frumos construite, dar și erori, ratări de ambele părți, dar n-am mai văzut refuzul de a juca, fața urâtă a fotbalului pe care ne-o oferă mai toate echipele campionatului nostru, pentru care important e doar rezultatul, indiferent de modul în care e obținut. Putea fi o victorie mai concludentă, așa cum, cu puțin noroc, Lazio putea pleca învingătoare. Ăsta e fotbalul, rezultatul de pe tabelă e cel ce rămâne. Iar noi rămânem cu amintirea unei victorii muncite, o victorie care ne-a umplut sufletul de mândrie. Din respect pentru ceea ce am văzut, poate, pentru prima oară după mult timp – ECHIPA – nu am să mă refer la felul cum a evoluat fiecare din cei 14. Toți au contribuit la acest rezultat, toți merită felicitați pentru acest 1-0, prima victorie în fața unei echipe italienești în cupele europene. Vă amintiți ce am simțit după chinuita victorie de la Mediaș? Tot victorie, nu? Dar câtă dezamăgire față de jocul încâlcit al steliștilor. Pentru că, mai presus de rezultat, ceea ce așteptăm mereu de la Steaua noastră e… fotbal, jocul acela cu care ne-au încântat viteziștii lui nea Imi, jocul acela care a îngenuncheat nume care înseamnă ceva: Barcelona, Ajax, Chelsea…
Desigur, prioritatea momentului e campionatul, cel de-al 27-lea titlu pe care ni-l dorim. Un titlu ce părea că va fi câștigat lejer, adversarii din campionat sunt evident mai slabi. Dar, dacă alții nu pot, ne încurcăm și singuri. Și așa am ajuns să pierdem numeroase puncte acolo unde credeam că e suficient să apărem pe teren. Dar am uitat de ceea ce se cere, de ceea ce am văzut aseară: ambiție, determinare, încrâncenare, luptă până la ultima picătură de vlagă… Când băieții noștri vor adăuga asta talentului și valorii lor individuale, abia atunci vom putea depăși veșnicul obstacol care este bezmeticul de la Palat, cel ce are, parcă, plăcerea masochistă de a-și distruge propriile vise, abia atunci vom putea spera să îndeplinim premoniția lui MM: hegemonia. Dar până atunci mai e mult… Sau, poate, nu prea…
Andrei Sava
Blog – 16 Feb 2018