Sãrac pânã acum s-a dovedit "bazinul fotbalistic al Moldovei". Jucãtorii de anvergurã naționalã deabia pot fi numãrați pe degetele unei singure mâini(Sorin Avram, Romilã II, Tudorel Stoica, Negrea, Dorin Goian). Fațã de o asemenea penurie, Zeul Fotbal a dat, în compensare, doi mari portari de fotbal, Constantinescu și Iordache. La Iași crescuți amândoi vor lua drumul Bucureștiului, dornic de "porți închise" pentru a-și construi în liniște visele de mãrire: primul la Dinamo, celãlalt la Steaua.
În afarã de calitatea esențialã a postului(sã fii puțin nebun), un portar mai are nevoie de reflexe de la mama-naturã, o linie serioasã de fundași în fața sa și noroc cât cuprinde. Iordache a avut parte din toate, peste medie, cu excepția norocului(o hepatitã rebelã l-a hãrțuit vreme de 6 ani- obligându-l sã mãnânce, dupã propria-i mãrturisire, un vagon de brânzã de vaci; discopatia lombarã l-a lovit în plinã glorie la naționalã). S-a nãscut la 9.10.1950 la Iași, promovând în ediția 1967/68 cu echipa localã în A. Maniera sa spectaculoasã de a plonja și priza la minge au fost repede remarcate și astfel datele carierei sale s-au dovedit a fi net superioare magistrului sãu de pe Copou, Mircea Constantinescu, transferat lângã Spitalul de Urgențã.
Amuzant amãnuntul cã înainte de transferul din 1973 în Ghencea, Vasile a stat ascuns timp de douã sãptãmâni în casa prim secretarului Ion Iliescu. La București s-a nãscut din cenușa Pãsãrii Phonix a evocãrii cuplului Voinescu-Toma o rivalitate similarã între Iordache și Þețe Moraru, care, "rãzbunându-se", a trecut la Dinamo. La nivel de reprezentativã, duelul se amplifica prin presiunea portarului argeșean Cristian. ªi totuși "o zdreanțã de noroc", dupã atâtea încercãri, a fluturat deasupra lui Vasile, el rãmânând în istorie "portarul de pe Wembley" (onoare a mitizãrii ce i-a mai revenit doar lui Duckadam "portarul de la Sevilla"). A fãcut parte din generația paradoxalã, care în preliminariile World Cup Spania 1982, a luat 3 puncte din 4 Angliei, dar a pierdut 3 din 4 în fața mai slabelor cotate Ungaria și Elveția, ratând calificarea dupã niște meciuri istorice cu Albionul. Dupã ce i-am învins la București prin golurile lui Marcel Rãducanu și Iordãnescu(Samantha fãcând meciul vieții), la 29.4.1981 s-a jucat returul pe Wembley. Toatã clasa lui Iordache a fost expusã în acel meci oficial, când în fața paradelor sale, pairii și-au scos jobenul a prețuire, scorul final fiind 0-0, atunci probabil nãscându-se butada lui Rodion Gorun Cãmãtaru, de o autoironie cosmicã: "iar am pierdut un punct pe Wembley ?!". ªi tot atunci, în mintea lui Rãducanu, eroul meciului de la București, nici mãcar selecționat de "zimbrul" Valentin Stãnescu pentru Wembley, a încolțit ideea fugii din varã la Dortmund.
În afarã de hepatitã și discopatie, lista de prejudicii medicale mai include 5 comoții, gât fracturat, toate degetele de la mâini rupte mãcar o singurã datã. Botezul fracturilor i l-a fãcu ieșeanul Lupulescu, care l-a cãlcat cu crampoanele pe tenișii chinezești cu care la 17 ani se prezentase la primul antrenament cu echipa mare. Când Dan Pãltinișanu i-a spart nasul, nevasta, nerecunoscându-l, a refuzat sã-i dea drumul în casã. Antrenorul de 7 etape, Halagian, l-a expediat la Brașov, pedeapsã pentru pãcatele tinereții, deoarece poarta Stelei devenise nesigurã nu datoritã slãbirii reflexelor lui Vasile, ci a lipsei de caracter. S-a întors la Steaua în 1985 ca antrenor de portari, a asistat pe viu la nașterea legendei lui Duckadam la Sevilla și, dupã modelul Iordãnescu, a fost rezerva lui "Gonzo" Stângaciu la Tokyo, la finala Cupei Intercontinentale.
Între douã emigrãri în Golful Persic, mereu se întoarce în Ghencea, unde capteazã energii pozitive de Anteu. Între Copou, Ghencea și Wembley, destinul unui portar excepțional aruncã flashuri luminoase prin amintirile noastre edulcolore cu cele mai neverosimile robinsonade.
Constantin Ardeleanu
. Oricum felicitari Domnule Constantin.
