Poți sã joci sub culorile roșu-albastre fãrã a fi stelist ? Se pare cã vestitul în epocã Ion Dumitru, alias Lițã, unul dintre cei mai buni mijlocași europeni la deposedare (prin alunecare), aparține acestei specii, la care îi adãugãm pe rapidiștii Manea, Florin Marin și Ricã Rãducanu, ieșeanul Bordeanu, catastrofalul portar Rotaru, adunãtura pițurcanã olteanã (Luțu, Cristescu, Marius Iordache, Mitrițã, Nanu-în contrast cu câțiva olteni de mare clasã care datoreazã mult Stelei și invers: Lungu, Ungureanu, Pițurcã senior, frații Ilie). Steliști formali, dar nici unul de talia lui Lițã.
De douã ori desemnat cel mai bun fotbalist autohton(1973 și 1975), printr-o inadecvatã gestionare a talentului incontestabil, va rãmâne în istorie drept "jandarmul lui Pele la Guadalajara" (marcajul strâns l-a enervat pe rege, determinându-l sã aibã reacții de curtean țâfnos). Dar cum sã afirmi despre un mijlocaș de valoare cã a fost doar de jure(prin contract), nu de facto, stelist doar de formã, când a contribuit la câștigarea în Ghencea a 2 titluri și 2 Cupe ale României ? Lițã, reprezentant emblematic al suburbiei bucureștene (comuna Roșu), conștient de calibrul sãu sportiv și-a permis multe abdicãri de la norme elementare de onoare. Iatã și un element de senzație, dezvãluit de un apropiat al echipei: i-a aplicat o corecție fizicã imposibilului antrenor Titi Teașcã la saunã. Cum faptul în sine putea sã aibã consecințe imprevizibile pentru cariera unui tricolor, lumea din jur a...aburit-o.
Așa cum a contribuit la dobândirea la 4 trofee majore interne, la fel de adevãrat e cã i-a deposedat pe militari de o Cupã, plecând cu ea la Timișoara, într-un rapt unic, deja relatat, în odiseea odioasã a campionatului nostru. A urmat apoi Craiova, CFR Timișoara, RFG, dar de nicãieri nu vei auzi o vorbã bunã despre Lițã, anatema care i s-a pus pretutindeni fiind "lipsa de caracter". Era suficient, într-una dintre ediții, ca Lițã, Iordãnescu, Rãducanu, Florin Marin și Iordache sã joace "pe bune" (5 blaturi le-a recunoscut oficial Lițã, dupã ani, în tandem cu Puiu) mãcar meciul de la Târgoviște și ajungeau campioni cu echipa recunoscutã drept cea mai fantezistã a Stelei din perioada 1975-80. Vânzarea a prevalat orgoliului sportiv și de unde îi învinseserã pe "desculții Chindiei" cu 6-0 la București aveau sã cedeze prin mimarea luptei în retur cu 0-4. Una dintre paginile cele mai jenante din istoria Stelei, de rãu augur pentru cuplul de antrenori Constantin/Zavoda II. Cea mai comicã fiind, în aceiași ediție, partida Steaua-Sport Club Bacãu 4-4, cu Ricanu în poartã, consfințind "circul din Ghencea" și în planul mimetismului, nu numai al driblingurilor strãlucitoare.
Fuga sa în 1988 în Germania federalã a fost un fiasco, deoarece nimeni nu mai avea nevoie de un fotbalist la apusul carierei. Cum sã se remarce acolo unde rigoare e o regulã sacrosantã a comportamentului uman ? S-a întors dupã revoluție în țarã, evoluția sa ca antrenor cu "aurã de RFG" la câteva divizionare A fiind un șir de scandaluri atipice chiar pentru anii tulburi ai tranziției. La Steaua poarta i-a fost mereu închisã datoritã aroganței, el punând aceastã rãcealã pe seama primului general din fotbal. Ca fugar, nici la Rapid n-are presã mai bunã, așa cã Lițã "alunecosul" s-a pierdut la o echipã, nu se știe dacã e de fotbal sau de oinã, din Chiajna. Împreunã cu alt dezavuat al clubului din Ghencea, Marcel Pușcaș, trag gloanțe oarbe înspre echipa care lui i-a umplut palmaresul cu trofee. Se condiderã a face parte din cei mai buni 5 fotbaliști români ai tuturor timpurilor, el, care prin lipsa unui trofeu internațional, poate figura, cu îngãduințã printre primii 50.
Ca vorbã de duh a rãmas cu atât de cunoscuta sintagmã despre Ticã Dãnilescu "ce conducãtor de fotbal visezi, e un amãrât de cãpitan de tancuri din Buzãu", iar întreaga sa carierã pare doar o "construcție la Roșu". Adicã neterminatã.
Constantin Ardeleanu
