"For our own self respect and dignity, as well as the image of New Zealand rugby, the All Blacks must not get sucked into the refereeing debate" - Graham Henry, antrenorul nationalei de rugby a Noii Zeelande
Din patru in patru ani, astept cu infrigurare debutul Cupei Mondiale la rugby, in speranta unui nou succes final al echipei mele preferate, Noua Zeelanda, formatie de care m-am atasat de timpuriu, atunci cand interesul pentru rugby in Romania era mult superior celui actual. Desi la inceput nu eram foarte familiar cu regulile acestui sport, transmisiile TV in direct sau in rezumat m-au ajutat sa-l inteleg treptat si sa mi-l apropii din punct de vedere sentimental, ajutat fiind si de evolutiile remarcabile ale nationalei Romaniei din anii ''80, dar si de cele absolut incantatoare ale unor baieti din emisfera sudica, al caror echipament de joc era mereu negru, prilej de amuzament pentru un pusti pentru care aceasta culoare parea a fi rezervata arbitrilor din jocul de fotbal. Am aflat de la tatal meu ca baietii care formau acest veritabil tavalug negru erau supranumiti "All Blacks". Fermentul era pregatit, o alta pasiune sportiva, alaturi de Steaua Bucuresti, era gata sa erupa. Imi spun si acum, dupa atatia ani, ca nu am gresit cand am ales sa fiu de partea campionilor, de partea invingatorilor de profesie, dar care mai si pierd uneori, provocandu-mi amaraciune in suflet...
Sambata seara, la finalul celui de-al doilea sfert de finala care a opus Noua Zeelenda Frantei, am trait sentimente amestecate, toate negative. Frustrare profunda, pentru faptul ca marii favoriti ai Cupei Mondiale de rugby parasesc prematur competitia, furie pentru ca echipa pe care o simpatizez a fost stopata din drumul spre finala de o Franta cu o daruire si defensiva imense si de un arbitru miop, care a permis ca eseul care a pecetluit soarta jocului sa fi fost precedat de un "inainte" clar ca lumina reflectoarelor de pe Millenium Stadium din Cardiff. Am inceput sa-mi sun amicii sau sa-i abordez pe messenger. Aveam nevoia sa ma descarc, sa simt ca si altii sufera alaturi de mine. Cautam alibiuri acestei infrangeri dureroase. O Franta norocoasa, un arbitru rau intentionat sau blestematele accidentari ale lui Carter, Collins sau Kelleher. Refuzam insa sa vad realitatea, mai precis faptul ca, aidoma Braziliei fotbalistice dintre doua titluri supreme (1970 si 1994), si Noua Zeelanda sufera de complexul marelui favorit la turneele finale, care clacheaza inexplicabil in momentele decisive. Cum discutiile cu prietenii nu mi-au fost suficiente, am mers mai departe, cautand pe internet ziare de sport neo zeelandeze, in ale caror comentarii pe marginea jocului proaspat incheiat doream sa ma regasesc. Tineam mortis sa citesc despre un arbitru crucificat pentru greselile flagrante savarsite in finalul meciului de la Cardiff, despre norocul Frantei si ghinionul All Blacks, despre blestemele puternicilor vecini australieni, eliminati si ei din competitie cu cateva ore mai inainte. Trebuia sa intalnesc acest gen de alibiuri, pentru ca asa am fost obisnuit aici, in Romania...Am vazut insa ca infrangerea, dincolo de uriasa dezamagire provocata unor oameni pentru care rugby-ul este mai mult decat un sport national, este o religie, era tratata de oficiali si de mass media cu demnitate si in mod rational. Arbitrajul sau ghinionul accidentarilor erau trecute la "si altele". Nici vorba de Dumnezeu sau Diavol in ecuatia esecului. Era acuzata modalitatea de selectie, cat si politica de rotatie a jucatorilor la acest turneu final. Mai mult, cand am vazut in aceasta dimineata ca mii de oameni, femei, barbati, copii, tineri si batrani, au luat cu asalt aeroportul din Christchurch, pentru a-si omagia idolii care tocmai inregistrasera cea mai severa contraperformanta din istoria participarilor la un campionat mondial, mi-am surprins rusinat cateva lacrimi in coltul ochilor.
Aceasta dovada de afectiune neconditionata, cat si modul de gestionare al unui esec rasunator, m-au facut sa realizez cat de departe suntem noi de ei. M-au facut sa inteleg ca iubirea pentru o echipa, pentru imaginea si istoria ei trebuie sa primeze intotdeauna in fata sentimentelor de ura pentru cei care o conduc sau care au impins-o la un moment dat spre dezastru. M-au convins ca in momentele delicate doar interesele echipei trebuie sa fie avute in vedere. M-au facut sa percep altfel infrangerile, ca pe ceva necesar si inevitabil in drumul spre glorie al invingatorilor de profesie, determinandu-ma sa-mi impun sa ma eliberez, pentru totdeauna, de cautarea alibiurilor pentru insuccesele survenite.
Credeti ca putem invata ceva din lectiile pe care ni le ofera rugby-ul, unul din ultimele bastioane ale rezistentei in fata "industrializarii" sportului? Eu unul sunt gata sa incep sa o fac, indiferent cat mi-ar lua si ce ar presupune asta...
Forza Steaua! Intotdeauna Superiori!
Alex (Piece)
. Sper ca lumea sa deschida ochii si sa vada ce frumos e rugby-ul.