Încep cu ceea ce ar trebui sã fie finalul acestei cronici: Ienei este perceput de toatã suflarea fotbalisticã autohtonã drept un "gentleman al gazonului". Încã din 1956, când a trecut la C.C.A. de la Progresul, Ienei a fost implicat în 44 ani de istorie stelistã. Ca jucãtor, un atribut cuminte i-a însoțit cariera: util. În sensul cel mai mai constructiv al cuvântului. A fãcut halfie alãturi de Bone, Onisie, Ticã Popescu, Koszka, Negrea, Dumitriu III. A fost, dupã Ioan Chirilã, unul dintre locotenenții lui Apolzan, atunci când acesta, furat de fazã, pãrãsea reduta apãrãrii. În perioadele de crizã ale echipei, coborârea lui Imi ca fundaș se dovedea "ultima soluție".
Disciplinat, fãrã excese, elegant, Ienei a asigurat mijlocul axului central peste 13 ani, iar aceastã stare de normalitate și lipsã de spectacol l-au "sancționat" cu doar 12 selecții în prima reprezentativã. Plus aventura olimpicã de la Yokohama-1964. Un mijlocaș imberb, fost elev de-al sãu, servantul ideal al tânãrului Lãcãtuș, Fane Petcu(exclus din lotul sevillian de Sfynx, din cauza molipsitoarei sale vieți extrasportive), l-a caracterizat în spiritul portului constãțean de origine:"prea mult lãteanu'". Rafinatul Fane s-a pierdut printre stabilopozii anonimatului, iar adeptul pasei sigure cu latul, a urcat cu pași mici și siguri piscul performanței.
Campion cu C.C.A. în partea secundã a deceniului ei de aur, laureat cu Steaua în tresãrirea de orgoliu a unei Stele, "specializatã pe cupe" în ediția 1967/68(rampa de lansare a lui ªtefan Kovacs spre galaxia Ajax), nea Imi a pregãtit marea lansare, imprevizibilã, spre o colosalã "sfidare româneascã", cucerirea Cupei Campionilor Europeni din 1986(intern s-ar traduce prin patru titluri 1976, 1978, 1985 și 1986). Tot reputatul tehnician va pune capãt chinului fotbalului anacronic, de-a latul terenului, a doi antrenori pragmatici, Angelo Niculescu și Lucescu, autorii calificãrilor naționalei la douã turnee finale(World Cup 1970 și Euro1984). Cum cu nãduf remarcase Fãnuș Neagu, acea nenorocitã temporizare a însemnat pierderea a jumãtate de secol de fotbal autohton (o exagerare ca duratã, dar foarte aproape de adevãrul jocului meschin).
Campania din Italia-1990, tutelatã de un coach în vânã creatoare, a marcat prima evadare a tricolorilor dincolo de grupele unui turneu final. Ca și secundul sãu, Iordãnescu, el a cunoscut triumful exclusiv cu Steaua și reprezentativa României. Statistic, mai menționãm cariera de doi ani ca jucãtor la Kaiseri-Turcia , antrenor de vreme rea la Steaua devalizatã în vederea privatizãrii oneroase dupã sixtupla încoronare post-decembristã sau la naționalã (dupã exilarea dubioasã a lui Pițurcã), scouter pentru tinere talente. Dar nimic nu va egala "deceniul lui Imi"1976-1986.
A iubit Steaua cu devoțiune, chiar dacã șefii clubului au fost deseori ingrați(celebre în epocã remarca semidoctului Ilie Ceaușescu "bãi Ienei, tu ești bun de popã", sancționându-i, chipurile, blândețea, și explicația fetiței datã dirigintei de la Oradea "tata va veni la școalã, când va fi dat afarã de la Steaua"). Ienei este cel mai bun antrenor al secolului XX, și nu "întronatul" Iordãnescu, dupã criterii riguroase, nu vorbe de clacã din Cișmigiu(1. Emeric Ienei, antrenorul Stelei campioana Europei 1986; 2. Anghel Iordãnescu, antrenorul Stelei, cuceritoarea Supercupei Europei și finalistei C.C.E; 3. ªtefan Kovacs, antrenorul Ajaxului, 2 Cupe ale Campionilor Europeni și alte trofee; 4. Mircea Lucescu, Cupa UEFA și Supercupa Europei cu Galatasaray. Logic, au prioritate trofeele cucerite cu teamuri românești).
Ienei a însemnat un sportiv providențial pentru Steaua. Orãdeanul de pe Crișul Repede a dat un luciu nãucitor Stelei viteziste. Cu un calm aristocratic și cu o filozofie dezarmantã: "De ce sã jucãm noi dupã ei ? Sã joace ei dupã noi". Ehehei, ai Stelei nepoței, încã nu realizãm ce mare a fost Emeric Ienei !
Constantin Ardeleanu
