La înființare în 1947, noua echipã de fotbal a militarilor a jucat pe stadionul "Bonaparte", situat prin preajma palatului Victoria. Superbã asociere pentru o echipã care-și propuse o campanie napoleonianã triumfalã. Peste noapte (o noapte a Istorie care a durat aproape jumãtate de secol), autoritãțile comuniste l-au transformat pe Napoleon în Ilie Pintilie, s-a pus șapcã în loc de pãlãrie și în a vremii nimicnicie stadionul a dispãrut sub lame de buldozer. Sportivii militari s-au "retras", "în pribegie" pe aliniamentele stadionului ANEF(devenit al Republicii și mai târziu Neant !) sau "23 August".
Moda lansatã a cuplajelor (Steaua, Dinamo, Rapid, Progresul, apoi Sportul Studențesc, ultimele 3 cochetând alternativ cu "B"-ul) oferea douã meciuri consecutive de regal microbistic duminical, pe fodul rarelor bucurii de atunci. Prin anii 1970, de mișcarea sportivã militarã rãspundea generalui Ion Coman. Nu știu cât va rãmâne el în istorie dând mâna cu președintele Statelor Unite, ca autor de strategii de "luptã a întregului popor" sau personagiu controversat implicat în evenimentele de la Timișoara(vai, istoria nu se scrie numai cu pozitivi impecabili), dar sigur va dãinui prin douã reflecții spirituale de mare adâncime: "ați observat cã transpirația sportivului nu miroase urât ?" și "Pentru mine, Apolzan a fost mai mare decât Beckenbauer". Atât era de îndrãgostit generalul de fotbal și de jucãtorii Stelei încât prefera sã-și facã sauna în vestiarul fotbaliștilor. Când apãrea la stadion, Lițã and compania pasau numai în direcția sa și la recuperarea mingii îi umpleau agenda influentului om politic cu diverse cerințe personale(eram doar în epoca de aur la suprafațã dar, în plan secund, al erei "poți sã-mi faci rost de ceva ?").
La una dintre aceste întâlniri, care perturba antrenamentul, generalul îl întrebã pe Ilie Savu, șeful secției de fotbal a Stelei: "Mãi Parașutã, de ce echipei noastre nu-i prea merge jocul ? De la Piști Kovacs n-am mai luat un titlu. ªi se împlinesc azi-mâine 5 ani. Unde-i orgoliu vostru de ofițeri ai Oștirii române ?" Atunci Savu dãduse ultima explicație din șirul atâtor rapoarte justificative ale mersului mediocru al echipei: "Tovarãșe general, nu e permis aș ceva: Steaua n-are un stadion al ei. Practic noi jucãm mereu în deplasare ?!" Asta se întâmpla în primãvara anului 1973. Ce a fãcut bravul general numai el și cu finanțiștii lui o mai pot spune, mai ales cã Armata acționa pe atunci mai mult ca o unitate de construcții pe șantiere, dând onorul cu lopata, nu cu arma. Sigur obiectivul n-a fost pe hârtie "un stadion de fotbal", ci un teren pentru pregãtirea fizicã și volitivã a militarului aflat sub drapel.
Pe câmpul larg deschis spre serele Domneștilor a apãrut numai în 9 luni, prin mobilizarea zi-luminã a tuturor regimentelor de pe strada Antiaerianã o ridicãturã uriașã de pãmânt, ce va adãposti cel mai cochet stadion de fotbal din România. Spre norocul lui, "Il Supremo", ocupat cu misiile sale planetare(și alte bujii ?!) n-a trecut prin zonã, iar când generalul Ion Coman l-a pus în fața faptului împlinit, dupã obișnuita sa crizã de nervi, a acceptat rolul strategic al arenei, în caz de rãzboi, aproape de centura capitalei(încã n-avea exercițiul dãrâmãrii Uranusului). La 9.4.1974, suflarea stelistã și-a inaugurat templul cu meciul Steaua-OFK Belgrad(2-2). Ghencea a fost talismanul Stelei și al naționalei. În 1976 trupa lui Ienei va câștiga "cu teren propriu" al 8-lea titlu(iar în urmãtorii 32 ani alte 15 !). Scriitorul Eugen Barbu a nemurit arena cu numele de "bomboniera din Ghencea", chiar dacã, arhitectural, nu semãna cu stadionul River Plate cu care o compara autorul lui "Ianus". Mãcar pentru clipele atât de dulci oferite steliștilor își meritã titlu de "bombonierã".
Steaua salutã viitorema cu Ghencea sa modernã, ca un început de piramidã. Conceptual ea nu-și putea proiecta un ideal de anvergurã într-o groapã !
Constantin Ardeleanu
fularsteau2 :biggrin: