"Este în fața mea. La cîțiva metri. Þop, Þop Voinescu. Un portar care a intrat în legenda fotbalului nostru. Bâtrînii îl au pe David, pe "il Dio" în minte și în clasamentele personale. Generațiile mai noi, cele de dupã rãzboi, îl au pe Voinescu ca tip reprezentativ al portarilor mari ai fotbalului românesc. Este în fața mea. Ochii n-au pierdut nimic din seninãtatea tinereții, cum nici mișcarea nu i s-a încetinit cu nimic. Poți sa-i dai fãrã teamã echipamentul de portar și sa-l trimiți în teren. Alura lui nu se deosebește cu nimic de aceea a elevilor lui de astãzi, Iordache și Duckadam. ªi, mai presus de astea, inima i-a rãmas tinarã, generoasã, nici un rid nu-i vei descoperi în gânduri și, mai cu seamã, in marea lui dragoste pentru sport. Pentru sport, pentru Steaua, pentru echipa naționalã de ieri și de astãzi.
Ce farmece a aruncat Voinescu asupra tribunelor, facîndu-le sã tresalte la fiecare plonjon al lui? Ce fluid a transmis el promoțiilor de copii, de juniori și chiar de reputați internaționali care și l-au fãcut idol? Arma lui s-a arãtat numai una: o pasiune pentru fotbal, o trãire a fiecãrui meci, dar ce zic eu?, a fiecãrui minut din fiecare partidã egalã cu arderi de peste o mie de grade! Vi-l mai amintiți, cei care l-ați mai prins între buturile naționalei sau ale, pe atunci, C.C.A.-ului? Era, tot, un neastâmpãr, un pachet de nervi și de energie. Vã mai aduceți aminte acea mișcare — unii o numeau tic, noi îi spuneam semnul marii lui trãiri a întrecerii, acea ridicare a elasticului chiloților lui matlasați — pe care o fãcea aproape din minut în minut? Chiar și cînd balonul era pus la punctul loviturii de pedeapsa din fața lui, Þop Voinescu își tot chinuia elasticul chiloților... O fracțiune de secundã înainte de a plonja, nãlucã, spre a opri zborul mingii...
Venea în 1950 la C.C.A. "îmi aduc aminte ca astãzi, se confeseazã el. Am jucat în finala "Cupei României" și am învins pe Flamura Roșie Arad. Nici nu mã dezmeticisem bine și trãiam o bucurie pe care mulți fotbaliști mari de la noi n-au trãit-o, deși au luptat ani mulți, sezoane la rind: sã cîștigi Cupa. Eu, abia intrat, încã mic fotbalist într-o echipã mare, sãrutam cupa la sfîrșit de meci și îmi spuneam cã, dacã voi ști sã muncesc cum trebuie, sã fiu om, cum erau admirabilii mei coechipieri Apolzan, Bone, frații Zavoda și ceilalți, mã așteaptã un drum frumos."
ªi a fost, în adevãr, un drum frumos! ªase titluri de campion al țãrii cu "echipa de aur" C.C.A., un unsprezece care, zicem noi astãzi, a inspirat și ambiționat multe alte formații ce au încercat mereu sã-i atingã cota. Plafonul valoric stabilit de C.C.A.-ul anilor '50—'60 a stat mereu ca un îndemn. Un asemenea punct de referințã i-a "îndîrjit, poate, și pe actualii jucãtori în realizarea unor strãlucite rezultate internaționale. In spiritul acesta cresc, cum observãm, (sprijiniți și de probe) "mînjii" lui Jenei, deciși sã reînnoade tradiția "echipei de aur". In grupul celor ce se strãduiesc, cu o patimã nobilã, sã-i pregãteascã îl distingem și pe Þop, cu portarii lui, pe Þop plonjînd și astãzi ca în anii tinereții... Ca în anii cînd lupta "ca între prieteni adevãrați, spre folosul echipei de club și al naționalei" (cum tot el ne mãrturisea, recent) cu Toma. O disputã superbã și sportiva din care (da, Þop, ai dreptate!) a cîștigat fotbalul românesc!
... Este în fața mea. La cîțiva metri. El, vesnic tanarul Þop Voinescu, gata, parca, sa se arunce in calea mingii. Ca in vremurile cind salturile lui prin aer ridicau in picioare tribunele marilor stadioane!"
EFTIMIE IONESCU
SUPLIMENT VIATA MILITARA
MARTIE 1984
Articol transcris de userul KREATOR