Pentru ce ne-am bucurat de performantele fotbalului romanesc realizate pe parcursul a doi ani calendaristici? Pentru acel coeficient de tara care sa ne permita sa implicam cat mai multe echipe romanesti in competitiile continentului. Ajunsesem la un moment dat sa participam cu doar trei grupari in competitiile europene, iar viitorul nu suna prea bine. Asta dupa ce o medie a anilor 1985 - 1990 aseza Romania pe un loc 3 intr-o medie a coeficientilor europeni, iar in anul 1987 tara noastra ocupa un merituos loc 2 intr-o ierarhie europeana a performantelor echipelor de club, dupa Italia.
Acum ne plangem ca hora romaneasca a inceput sa se mareasca si deja ne sperie performanta Otelului. Cica nu prea ar da bine la calcule matematice. Meteahna romaneasca bazata pe o dorinta permanenta de a impusca premiul cel mare din postura de etern challenger. Mentalitati mioritice ale unor oameni invatati sa priveasca pe sub sprancene din postura aplecata aspirand in ascuns la averea stapanului. Jocul teatral al rolului unui adversar boland pentru a se ajunge sa se obtina o victorie chinuita dupa ce au fost depuse eforturi serioase in vederea convingerii celor din jur ca outsiderul este bolnav si ca nu va putea niciodata sa aspire la statusul de number one. Mereu invatati sa ne negociem pozitia prin maxime de lemn fotbalistice, prin scuze, platitudini si invocarea ghinionului pe seama unui adversar mai puternic pe care sortii ni l-au scos in cale, uitam exact ceea ce ar conta cel mai tare: sa adoptam o pozitie verticala vizand jocul in sine luand in considerare sansa egala de a castiga o batalie pentru ca fiecare confruntare pleaca de la un scor alb. Aici este mare diferenta dintre noi si lumea fotbalistica spre care aspiram. Nu luam taurul de coarne, nu ne asumam esecul dar nici nu planificam succesul. Asadar, era mai simplu daca Otelul statea acasa, asa cum ascultatoarea Bistrita a ales sa faca. La urma urmei este o performanta nescontata avand in vedere ca abia la anul vom avea 6 echipe participante la bairamul continental.
Acum trei ani sarbatoream intrarea in finala Intertoto a unui team motivat excelent de Dorinel Munteanu. Era un prim semn a unei renasteri fotbalistice. Din pacate, francezii au fost mai tari atunci, iar in clipa de fata nu ne putem asuma barbateste faptul ca Liga I a crescut in valoare. Este momentul sa ridicam privirea si sa privim granzii in ochi. Poate asa vom depasi in premiera nivelul grupelor Champions League. Sa ne masuram fortele cu monstrii sacri ai fotbalului mare pentru a afla cum stam cu valoarea, pentru a ne infrange propriile frici. Sau poate vom ramane cu acea permanenta teama de ce am putea afla in acea privire?
