Pe vremuri, luna Mai anunța pe 1 ziua Muncii sãrbãtoritã prin nemuncã, pe 2 ziua tineretului, pe 8 ziua înființãrii partidului comunist, 9 ziua victoriei, câte o variantã pentru fiecare secol(1877, 1945) și mai pe șest, din duioase aduceri aminte, 10, ziua regelui. Probabil Creatorului Suprem i s-o fi pãrut suspectã aceastã serie de libații, mai ales cã un cizmar bâlbâit, președinte cu sceptru voievodal, și un rege la fel de poticnit în vorbire, mecanic auto de nevoie prin țara cantoanelor, n-aveau cum încãlzi orgoliul bietului popor român. "I-a abandonat Churchill, i-a încãlecat Brejnev, a curs atâta sânge nevinovat în numele unei inventate lupte de clasã, zãu, românii ãștia ar merita o recompensã. Le voi da în marea milã a Mea o bucurie la care ei nici nu îndrãznesc sã viseze.
O voi plasa-o în ziua de 7(cifrã rezervatã minunilor). Ca sã nu dea de fericire toți în bâlbâialã, nu numai iluștrii lor aleși/ impuși, o sã-i pregãtesc cu trei sãptãmâni înainte." Așa suna Planul Divin și pe 16 Aprilie 1986 Steaua va învinge de o manierã categoricã în returul finalei Cupei Campionilor pe echipa lui Enzo Scifo, Anderlecht Bruxelles, cu 3-0 (2-0), rãsturnând înfrângerea limitã din tur(0-1). A rãmas memorabilã nu atât îmbrãțișarea copilului de mingi cu autorul ultimului gol, Victor Pițurcã, prin ochiurile plasei, cât mai ales acel neverosimil și unic refuz al spectatorilor de a pãrãsi stadionul Ghencei("sau cum l-a nemurit-o Eugen Barbu, "bomboniera"), dupã terminarea partidei, timp de 10-15 minute, cine mai știe, trãirile supreme rup barierele convenționale ale Timpului: "Clipã, oprește-te, ești atâta de frumosã !". 30000 de suflete rãmase împietrite, refuzând desprinderea de magia acelei performanțe: calificarea în finala competiției "number one a Europei".
O înfrângere onorabilã la Sevilla, cu echipa momentului, chiar în țara celeilalte finaliste, constituia dorința secretã a combatanților și orizontul de așteptare al suporterilor. Imensã surprizã, Sevilla îi aștepta pe steliști drapatã în roșu-albastru(culorile clasice ale Barcei, dar unde se preciza cã acelea aparțineau lor și nu nouã ?). Dupã un 0-0 (meschin pãrea la ora disputei; revãzut dupã 20 de ani meciul a avut destule virtuți) a urmat loteria penaltiurilor, care au fãurit un mit, Duckadam, apãrãtorul a 4 penaltiuri consecutive. Ratãrile lui Majearu și Boloni au prelungit suspansul, pentru ca transformãrile lui Lãcãtuș și Balint sã expedieze Steaua în istoria fotbalului continental. ªutul basculând mingea între transversalã și gazonul de dupã linia porții a spus lumii rãspicat cã românii joacã de la egal la egal cu orice adversar din lume. Grupați-i pe cei patru și veți avea o posibilã proiecție a unei trupe Beatles a noastrã. ªocul a fost teribil, dacã și stilatul rege al Spaniei Juan Carlos a pãrãsit neprotocolar loja, din care trebuia sã înmâneze trofeul, covorul roșu rãmânând nedesfãcut.
Sala banchetului final, pregãtitã pentru clinchetul cristalului dupã muzica de castaniete barcelonezã, a rãmas goalã. Regele n-a onorat pe noua reginã a Europei, neașteptat gest de les majeste al unui încoronat prea microbist. Poporul stelist s-a dus pe jos la Otopeni sã-și întâmpine eroii, fiind prima repetiție pentru ieșirea în stradã de la revoluția din 1989. Proletariatul vișiniu n-a gãsit, simpluț la minte cum îl știm, decât o rimã scatologicã la "cupa ta", Borcea bocea amarnic, de o butelie cocoșat, Lucescu se regãsea în triumf, prin neconvocarea la naționalã a steliștilor(menajându-i astfel ?!), iar Belodedice își pregãtea fuga pentru o a doua cupã cu Steaua sârbã. ªi cu ce va fi rãsplãtitã Steaua ROmâniei ? Natural, cu un ARO. Încã putem sta de vorbã cu fotbaliștii care au intrat în legendã în 1986 și ne permitem luxul de a-i ignora.
Nu știu de ce, dar de multe ori mi se face un dor cumplit de a bea o bere cu puștiul care l-a îmbrãțișat pe Piți prin ochiurile plasei. Ar fi singura probã cã atunci n-a fost doar un vis de stelist exaltat...
Constantin Ardeleanu
