Coridorul prin care apãreau pe teren jucãtorii parcã devenea un tunel al timpului, atunci când pe una din marginile sale zãreai pãrul alb al lui Ion Alecsandrescu. O vreme urmãrea jocul în picioare, apoi se așeza pe scaun. Urmãrea fazele de joc fãrã a schița un gest de bucurie sau lehamite, impasibil, de parcã fusese teleportat de pe o altã planetã. Funcția sa se numea în actele birocratice "șeful secției de fotbal al Clubului Sportiv al Armatei". Vorbea rareori. De cele mai multe ori se închidea în propria-i tãcere. În tinerețe, coechipierii îi ziceau "Mutu". La maturitate a devenit Sfynxul (definit astfel de Octavian Paler "nevoia de absolut a pietrei").
Am însoțit Steaua la Bastia ca turist. Nea Ion s-a așezat pe rândul al doilea, a rãsfoit presa sportivã și apoi a privit, taciturn, pe hublou, migrația norilor. La întoarcere, dupã un meci dramatic, în care cele douã goluri ale lui Cãtãlin Munteanu au retezat jocul la timorare al gazdelor(scor 2-3 , dar Steaua a mers mai departe), entuziasmul general nu l-a molipsit pe Sfynx. Ar fi extrem de simplist sã credem cã el a fost un om necomunicativ, dacã nu chiar ursuz. În tot mandatul sãu de conducãtor al echipei de fotbal, la transferul de jucãtori sau antrenori, prima întrebare a șefului clubului militar era, invariabil: "Dar nea Ion ce zice ?"
Ion Alecsandrescu a jucat 12 ani în echipa de aur a C.C.A., fiind golgetrul României în ediția din 1956. Jocul C.C.A. era axat ca vârf ultim pe "Mutu", fapt care îl nemulțumea, mai în glumã, mai în serios, pe Constantin: "Nea Savule, Cacoveanu și Tãtaru centreazã de pe extreme, Zavoda I paseazã la Ion, iar mie îmi revine nobila misiune sã-l trag pe stoper sau portar de tricou, ca el sã marce. Nu e drept, trebuie sã regândim sistemul ". A câștigat 5 titluri și 5 cupe ale României cu C.C.A. Din 1962 pânã în 1982 a lucrat la federația de fotbal și în aceastã perioadã, Steaua a avut perioada cea mai nefastã, cucerind doar 3 titluri (1967/68, 1975/76 și 1977/78).
Revenirea Sfynxului în Ghencea a însemnat ofensiva dezlãnțuitã a Stelei din ultimele douã decenii ale secolului XX: o suitã de 5, respectiv 6 titluri consecutive(în cariera sa de jucãtor și conducãtor nea Ion a fost implicat în obținerea a 16 titluri pentru clubul militar). Statistica e statisticã, dar iatã câteva mutãri ale jucãtorului de șah (la propriu, ore în șir, la figurat lungi nopți solitare): eliminarea din lot, în anul premergãtor cuceririi Cupei Campionilor Europeni, a unui mijlocaș foarte talentat, Fane Petcu, care prin boemia sa își atrãgea coechipierii înspre ratare; descotorosirea discretã de câteva vedete consacrate în epoca vânzãrilor de meciuri pe cont propriu din anii '70, sub alte pretexte decât a lipsei de caracter; renunțarea în 1992 la serviciile orgoliosului antrenor Victor Pițurcã, croit parcã pentru locul 2 (peste 8 ani, faptele l-au confirmat, Piți cucerind cãznit un singur titlu în cei câțiva ani de antrenorat la Steaua); a avut ochi pentru câțiva dinamoviști "expirați" (Bumbescu, Doboș, Dãnciulescu, Bucur Bogdan). ªi cine știe câte alte mutãri n-au fost fãcute publice de prea discretul Sfynx.
Implicarea în transferul lui Ilie Dumitrescu, dupã metodele tranziției (contract falsificat din lire sterline în dolari) i-a fost fatalã. Artizanii transferului, sub presiunea schimbãrii de regim politic, au îndreptat ancheta înspre bãtrânul manager, cãruia inima nu i-a mai rezistat. De la entuziasmul tribunei la zumzetul insinuant al tribunalului cãderea s-a dovedit a fi insuportabilã. Într-o zi de varã toridã(21.06.2000), salariatul civil cel mai prețios al Armatei Române s-a transferat în Divizia A Celesta, el mãrginindu-se, în modestia sa emblematicã, sã fie doar un star al secolului XX. Zadarnic vã veți uita la gura tunelului din Ghencea. Silueta gravã a Sfynxului, în rotocale de fum de țigarã, a fost înlocuitã un timp de fumurile lui Meme, însoțite de gestica largã cã nimeni nu iubește Steaua ca el.
Constantin Ardeleanu