Contemporanii mei iși aduc aminte, și aci am ca martor pe mai junele meu contemporan, pe colegul meu Alexandru PapadopolCalimach, iși aduc aminte ce erau țiganii, sunt acum 50 de ani, chiar atunci cand razele civilizațiunii moderne imblanzise moravurile in toate societățile Europei și cand sclavia nu mai avea domiciliu decat in Rusia și din nenorocire și in Romania.
Legea țării trata pe țigani de lucru, vandut și cumparat ca lucru, deși prin deriziune numarul sau individul se califica de suflet: am atatea suflete de țigani; in realitate, și mai ales stapanii care aveau puțini țigani, ii tratau mai rau chiar decat prescripțiunile legii.
Chiar pe ulițele orașului Iași, in tinerețele mele am vazut ființe omenești purtand lanțuri in maini sau la picioare, ba unii chiar coarne de fier aninate de frunte și legate prin coloane imprejurul gatului. Batai crude, osandiri la foame și la fum, inchidere in inchisori particulare, aruncați goi in zapadă sau in rauri inghețate, iată soarta nenorociților țigani! Apoi disprețul pentru sfințenia și legaturile de familie. Femeia luată de la barbat, fata rapită de la parinți, copiii rupți de la sanul nascatorilor lor și razlețiți și desparțiți unii de alții, și vanduți ca vitele la deosebiți cumparatori, in cele patru colțuri ale Romaniei. Nici umanitatea, nici religiunea, nici legea civilă nu aveau ocrotire pentru aceste nenorocite ființe; era un spectacol grozav, strigator la cer. De aceea, povățuiți de spiritul secolului, de legile omenirii, un numar de boieri batrani și tineri au intreprins de a spala patria lor de rușinea sclaviei.
Înainte ca chestiunea dezrobirii țiganilor să fi intrat in consiliile, in planurile de reformă ale ocarmuitorilor, ea a inceput a se agita prin insăși inițiativa parțială a stapanilor de țigani. Mulți din aceștia, și numarul lor din zi in zi sporea, ori in viață, ori mai ales la moarte, iși dezrobeau, iși iertau țiganii. Întrebuințez cuvantul de iertare, pe care il gasim in toate actele de dezrobire; dar reforma era prea grea, ea jignea prea multe interese ca să se poată opera cu inlesnire. Erau țiganii domnești și foarte mulți; aceștia constituiau un venit mare in bugetul statului; erau țiganii manastirești și ai așezamintelor publice, ale carora servicii intrau in trebuințele zilnice ale acestor comunități; erau, in fine, țiganii particulari, țiganii boierești, care constituiau personalul de servitori in curțile boierești, bucatari, vizitii, randași, feciori in casa slujnice, bucatarese, cusatorițe. Boierii cei bogați aveau chiar capele de muzici sau tarafe de lautari. Toate aceste funcțiuni se exercitau de țigani; dezrobirea lor era dar combatută de trebuințele zilnice și casnice ale vieții familiilor, de aceea emanciparea nu s-a putut face decat treptat și sub două domnii, atat in Moldova, cat și in Muntenia. Întaia lovire care s-a dat sclaviei a fost legea emanciparii țiganilor statului și a manastirilor. Dezrobirea s-a facut mai intai in Moldova de catre domnul Mihail Sturdza, prin două legi din 31 ianuarie 1844, iar in Țara Romanească de catre domnul Alexandru Ghica, prin o lege din 1845. Această emancipare, deși parțiala era hotaratoare și pentru emanciparea țiganilor particulari, ramași incă in sclavie. Toate mințile prevazatoare au ințeles că ora ștergerii sclaviei de pe pamantul romanesc sosise și că dezrobirea țiganilor particulari nu mai era decat o chestiune de timp. Entuziasmul Divanului ad-hoc era numai inaintemergatorul entuziasmului general ce pe atunci insufla toată Romania pentru viitoarea sa renaștere. Dovada sutele de proprietari care au respins orice despagubire acordată lor de legiuirea emancipatoare. Numele acestora au fost publicate și aparține iubitului nostru coleg, zelosul nostru cercetator și colecționar, d-nul Dimitrie Sturdza, să ne improspateze memoriei și istoriei contemporane numele acelora care, prin o generoasă renunțare, au expiat pacatele lor și ale parinților lor de a fi fost ani lungi stapani pe suflete de țigani. Cu o mica mandrie de moldovean, să-mi fie permis de a spune ianuarie 1844, iar in București in 1847; cea de a doua, in Iași, la 10 decembrie 1855, și in București la 8 februarie 1856.
Reforma emancipatrice a avut in curand efectele sale salutare: afară de țiganii laieși, care incă traiesc in parte sub șatra și afară de ursari, care fac incă meseria de a domestici fiarele salbatice, dar totuși se dau lucrului pamantului, mai toți astazi din celelalte clase de țigani s-au contopit in masa națiunii, și ei nu se mai cunosc decat prin fața lor smolită și asiatică și prin vivacitatea imaginațiunii lor; altmintrelea noi ii gasim in toate clasele societății noastre.
Deși de la proclamarea emancipațiunii nu sunt incă indepliniți 50 de ani, țiganii ne-au dat industriași, artiști, ofițeri distinși, buni administratori, medici și chiar oratori parlamentari.
Mă opresc aici. Sunt sigur că parinții noștri, dacă s-ar scula din mormant, vazand progresele ce au facut sufletele țiganești emancipate de danșii, nu s-ar cai de reforma umanitară proclamată de ei.