Mircea Vulcănescu (1904-1952)
S-a născut la 3 martie 1904 in București. Școala primară a făcut-o in București, gimnaziul la Iași și Tecuci, familia sa refugiindu-se din Capitală după ce aceasta a fost ocupată de Armata germană. În 1921 se inscrie la Facultatea de Filosofie și Litere și la cea de Drept din București pe care le termină in 1925. A fost profund impresionat de Nae Ionescu și Dimitrie Gusti pe care i-a avut profesori. Vulcănescu a plecat in 1925 la Paris pentru studii, dorind să-și dea un doctorat in drept și altul in sociologie, lucru nerealizat in final. A colaborat la cele mai renumite reviste de cultură ale vremii, dintre care: Cuvântul, Criterion, Floare de Foc, Familia etc.
Din iunie 1935 a fost director general al Vămilor până in septembrie 1937, când a fost demis. Numit director al Datoriei Publice in același Minister al Finanțelor. În anii următori a ocupat poziții importante in administrația națională: 1940-1941, director la Casei Autonome de Finanțare și Amortizare și președinte al Casei Autonome a Fondului Apărării Naționale, iar din 27 ianuarie 1941 subsecretar de stat la Finanțe, până la 23 august 1944.
După lovitura de stat din 23 august 1944, a revenit la postul de șef al Datoriei Publice, până la 30 august 1946, când a fost arestat in lotul al doilea al foștilor membri ai guvernului Antonescu, criminalii de război. La 9 octombrie 1946 a fost condamnat la opt ani temniță grea. Judecarea recursului s-a prelungit până in ianuarie 1948, când instanța a menținut pedeapsa.
De la arestare până la pronunțarea sentinței, trece prin Văcărești și Jilava. La Văcărești a fost consultat de guvernul comunist in pregătirea pentru negocierile României la Conferința de Pace de la Paris (1947). La Jilava ne arată măsura credinței sale printr-o faptă demnă de Pateric. Era intr-o celulă de exterminare, din beton, fără nimic, deținuții fiind nevoiți să doarmă direct pe jos. Pe timpul iernii geamul era ținut deschis intenționat. Într-un frig cumplit, fără mâncare și apă, imbrăcați doar intr-o zeghe ponosită și dormind direct pe beton, supraviețuirea ținea de ordinul miracolului. Au fost deținuți care au rezistat și timp de trei săptămâni. În acest context, un tânăr deținut nu a mai rezistat și s-a prăbușit din picioare. Asistența medicală i-a fost refuzată. Încă o noapte de dormit direct pe beton i-ar fi adus cu siguranță moartea. Filosoful s-a așezat jos și l-a culcat pe deținutul bolnav peste el. Acesta avea să-și revină, dar Vulcănescu se va imbolnăvi de pneumonie și ulterior de TBC. A fost bătut cumplit trei zile cu un sac de nisip la Jilava (cf. Traian Popescu, Experimentul Pitești).
Transferat ulterior la Aiud, suferind de tuberculoză in stadiu avansat, asistența medicală ii este refuzată și este băgat in Zarcă (unde erau cei mai periculoși deținuți). Mircea a fost considerat ca unul din stâlpii rezistenței din inchisoare și prin urmare i-au aplicat cele mai grele torturi și dese izolări la zarcă. La infirmerie ajunge abia in pragul morții, fiindcă pentru cei din Zarcă era necesar acordul ministrului Alexandru Drăghici pentru infirmerie. Mircea Vulcănescu a plecat la Domnul pe 28 octombrie 1952. Avea 48 de ani și a lăsat un testament simplu, dar care arată intreaga concepție creștină a sa: Să nu ne răzbunați!.
Gabriel Bălănescu, fost coleg de suferință la Aiud cu Vulcănescu, povestește in cartea Din impărăția morții (Madrid, 1981): Rând pe rând, celulele se deschid și echipele, gata formate, sunt indrumate spre locul de imbarcare. Traversând culoarul etajului doi, unde ne aflam, imi arunc ochii la un deținut zdrențăros, care freca cu terebentină scândurile. Mi-au atras atenția ochii lui mari, sticloși și indrăzneala cu care ne privea, știut fiind că deținuții politici, atunci când se intâlneau cu un alt deținut, sau grup de deținuți, era obligat să privească in pământ. Am trecut chiar pe lângă el. Era Mircea Vulcănescu. Îmi șoptește: Mergeți la muncă. În privire i-am surprins un fel de bucurie, imbinată cu amărăciune. Aplecat, ingenunchiat pe dușumea, doar ochii și fruntea, care mi-a părut nimbată, il mai aminteau pe cel de altădată. Corpolența lui era redusă la un schelet, imbrăcat in haine vărgate. Coloana vertebrală se observa prin zeghea de pușcăriaș. Mircea Vulcănescu, una din cele mai strălucite inteligențe ale generației dintre cele două războaie, fost Subsecretar de Stat la Finanțe, fusese condamnat la 8 ani de muncă silnică, pentru aservirea economică a României, Reichului nazist. Mai târziu, imi este greu să-mi amintesc anul, am stat de vorbă cu un fost secretar de la YMCA, filiala București, Zahiernic, in brațele căruia a murit Mircea Vulcănescu. Zahiernic mi-a mărturisit următoarele: Mircea Vulcănescu avea o cavernă la plămânul stâng. Mircea Vulcănescu aflase de la alți deținuți că cei cu cavernă la plămânul stâng mor in timpul somnului. Voința de a avea conștiință a tot ce se petrece cu el era atât de mare, incât făcea eforturi supraomenești să nu doarmă, ceea ce ii slăbea mult rezistența. Îngrijirea medicală ii era redusă la câteva aspirine pe zi și nici acestea in fiecare zi. Cu toate că fusese internat in ultima fază a bolii in infirmeria penitenciarului, n-a primit nici o medicație specifică. Medicamentele străine, care erau in depozitul infirmeriei, erau folosite numai pentru ingrijirea delatorilor sau a celor de la dreptul comun. Și-a dat duhul, mi-a mărturisit Zahiernic, in brațele mele, cu ultimele cuvinte: Spuneți-i Aninii să mă ierte! (Este vorba de Anina Rădulescu-Pogoneanu, care a fost prima lui soție).
Ion Constantinescu-Mărăcineanu, in articolul Ultimele clipe ale lui Mircea Vulcănescu publicat in revista Memoria, redă cuvintele lui Mircea Vulcănescu așa cum le-a auzit in infirmeria Aiud: Rostul meu in viață s-a terminat. Am inceput o operă, dar n-am fost in stare s-o duc până la capăt. Am predat la o catedră pe care am părăsit-o tocmai in clipele in care trebuia să fiu prezent. M-am despărțit de studenții pe care-i iubeam tocmai in cele mai dureroase momente ale istoriei. Am crezut că mi-am făcut datoria ca cetățean față de această țară hăituită și jefuită cu nerușinare, față de acest neam insângerat. M-am inșelat. N-am fost decât un vanitos. Am ținut să vin aici lângă cei in suferință, cei care au visat libertatea și-au sângerat pentru ea. Studenții mei nu mai pot aștepta nimic de la mine, o biată epavă ce se târăște pentru ultima picătură de viață. Strădaniile mele la altarul culturii s-au dovedit a fi zadarnice. Potentații vremii n-au nevoie de cultură. Pseudocultura și-a intins tentaculele ca o caracatiță. Nu știu ale cui păcate indură acest neam ospitalier. Boala mi-a măcinat și ultima fărâmă de vlagă. Sunt la capătul puterilor. Mă vedeți in ce hal am ajuns. O caricatură de om. Charon mă așteaptă să mă treacă Styxul. Corbii sunt gata să mă insoțească. Priviți-i cum dau rotocoale croncănind in văzduh. Mă doboară tăcerea asta. Mă ucide suferința prin care trec prietenii de celulă. Știu că mă despart de ei. Îi rog să mă ierte că-i părăsesc.
Asasinarea lui Mircea Vulcănescu și a lui George Manu au fost două din cele mai monstruoase asasinate de la Aiud.
Principalele opere ale lui Vulcănesc: Teoria și sociologia vieții economice. Prolegomene la studiul morfologiei economice a unui sat (1932); În ceasul al 11-lea (1932); Cele două Românii (1932); Gospodăria țărănească și cooperația (1933); Războiul pentru intregirea neamului (1938); Înfățișarea socială a două județe (1938); Dimensiunea românească a existentei (1943).
Mircea Vulcănescu este cel mai incăpător spirit al generației '27, omul care avea in sine și enciclopedismul lui Mircea Eliade și ludicul ionescian, «Erlebnis»-ul lui Cioran și retorica lui Țuțea, lirismul lui Sebastian și logica lui Noica, omul care era la fel de acas㝠in D. Gusti (cultul organizării și al eficienței) și Nae Ionescu (daimonia egocentrică) (cf. Permanențe, dec 2002)
Cât despre Mircea Vulcănescu, căruia Mircea Nicolau i-a fost și lui un apropiat, am reținut discuțiile pe care le-au avut inainte de arestarea din 1946 a lui Mircea Vulcănescu. Cu toate cunoștințele lui vaste și cu tot ce decurge din ele, filosoful era un mare naiv. Nu voia să ia in considerare o eventuală arestare a sa. O excludea pe motiv că avea atâtea merite cunoscute de toți, aportul lui fiind socotit chiar in aur (cât timp a fost, de exemplu, in fruntea vămilor ori subsecretar de stat in guvernul Antonescu). L-a intâlnit, nu mult după aceste discuții, in preajma Malmaison-ului (inchisorii), sub paza unui singur soldat. L-a evitat. A urmat procesul, cu extraordinarul lui cuvânt de apărare publicat in zilele noastre. După condamnare a fost depus la Jilava, unde a indurat, impreună cu toți foștii demnitari, cu generalii etc. regimul exercitat direct, și prin câțiva gardieni călăi, de demențialul găgăuz Maromete. Scoși in plină iarnă, dezbrăcați la piele, un număr de deținuți intre care Mircea Vulcănescu, au trebuit să treacă prin mijlocul unui sir de gardieni, care i-au lovit cu cozi de mătură, introducându-i intr-o incăpere goală, umedă, cu ciment pe jos. O adevărată condamnare, dacă nu la moarte, la distrugerea fizică. Mircea Vulcănescu, dându-si seama că n-ar mai fi nici o posibilitate de a se salva, de a rezista fiecare cu forțele fizice (avea 1,85 m inălțime și, inainte de arestare, 130 kg greutate!) și sufletești. S-a oferit să-l ocrotească pe unul dintre ei, mai tânăr, pe numele său Eduard Tomescu,care făcuse parte in 1940 din grupul de conducere legionar al comunei Jilava. Așa că, la limita epuizării, cât au stat in picioare, Mircea Vulcănescu s-a așezat pe spate, pe cimentul rece și umed și l-a ținut pe pieptul lui pe cel numit " pe acesta l-a intâlnit ulterior Mircea Nicolau (alte afirmații, intre care și aceea că ar fi fost vorba de Nicu Crăcea, sunt astfel inlăturate). De la acest act, aproape suprem, de sacrificiu al propriei vieți, a urmat boala TBC pulmonar, care l-a secătuit de forțele fizice, așa cum l-a intâlnit și Adrian Marino, când l-a cunoscut sub dusul băii făcute in fugă, cum se obișnuia la Penitenciarul Aiud. Mircea Nicolau a fost dus intr-una din zile la o consultație medicală la infirmeria spitalului Penitenciarului Aiud. Urcând scările spre etaj, l-a intâlnit pe Mircea Vulcănescu, care i-a spus că nu mai are nici o șansă de supraviețuire. Nu se aștepta, totuși, ca numai peste două zile, să afle că Mircea Vulcănescu s-a stins. Era in 28 octombrie 1952. (Nicolae Trifoiu, Permanențe, apr. 2003)
Unii deținuți cred totuși că varianta cu tânărul salvat de Vulcănescu cu prețul propriei vieți, a fost lansată de oculta comunistă pentru a se sustrage de la răspunderea crimei. Într-adevăr, au fost cazuri când deținuți mai in vârstă și-au sacrificat viața pentru a-i salva pe cei tineri. Dar nimeni nu era atât de nesăbuit incât să-l lase pe marele filosof să se jertfească la modul suprem. Eduard (Edi) Tomescu nu era nici el un anonim incât să nu-și dea seama că gestul lui Vulcănescu i-ar fi fatal acestuia, Edi era de ani buni crescut in duhul jertfei și n-ar fi acceptat, decât cel mult pentru scurt timp fapta lui Vulcănescu. Apoi, decesul a survenit la doi ani distanță, la Aiud, nu la Jilava, când știm că TBC-ul netratat aduce curând moartea.
La sfârșitul anului 1950, in inchisoarea Jilava a fost adus un grup de intelectuali, printre care și Mircea Vulcănescu, precum și un elev " de la o școală agricolă " pe nume EDI TOMESCU. Mircea Vulcănescu era extrem de slăbit. Pentru el nu mai conta propria viață, ci căuta să-și fructifice chiar și moartea, făcând binele creștin. Înainte de a ajunge in cameră cu Aurel Obreja, acest grup a fost trecut printr-o procedură de bătaie sistematică și apoi introduși in celula neagră in pielea goală. Celula era o adevărată ghețărie plină de fecale și alte mizerii. În această celulă Mircea Vulcănescu a vrut să-și sacrifice viața, stând intins pe ciment, iar peste el să stea elevul Edi Tomescu (care era puțin bolnav). La insistențele lui Mircea Vulcănescu, tânărul s-a prefăcut că stă intins pe el (pe Mircea Vulcănescu), in realitate greutatea corpului și-o sprijinea pe mâini. Această situație a durat un minut sau două, după care tânărul s-a ridicat, declarându-se vindecat. Trebuie știut că deținuții aveau un adevărat cult pentru Mircea Vulcănescu, respectându-l in mod deosebit. La ora aceea in inchisori nu existau tineri atât de inconștienți, incât să-și permită a sacrifica viața unui om de talia lui Mircea Vulcănescu pentru a se salva pe sine. Moartea lui Mircea Vulcănescu a avut loc mult mai târziu la inchisoarea Aiud (la Gh. Andreica, Mărturii mărturii)
Pe Mircea Vulcănescu l-am avut profesor de Etică, la Universitatea din București, pe timpul studenției mele. Lecțiile sale, sâmbăta după amiezi, erau pline de dinamism și originalitate În inchisoare, mai vizibil decât oriunde, a avut ocazia să pună in practică morala creștină, pe care o propovăduise de la catedră și in scrisul său, din cauza condițiilor speciale de viață create de guvernul comunist, cu intenția de a lichida pe toți prizonierii politici În timpul in care au locuit impreună, intr-o altă aripă a Jilavei, Vulcănescu și alții, obișnuiau să țină conferințe despre diferite subiecte, spre a se intări și instrui pe ei și pe cei ce-i ascultau. După una din conferințele ținute de M. Vulcănescu, a apărut un gardian și l-a scos pe el și grupul său afară, in curtea interioară a Fortului Jilava, unde au fost bătuți cu ciomege și bastoane de cauciuc, până la leșin. Apoi, i-au dezbrăcat până la pielea goală, zvârlindu-i grămadă in bezna din Celula Neagră; căci, fără nici o lumină, intunericul din Celula Neagră era absolut. Parcă uitați, acolo au stat, intre urină și fecale, trei zile și trei nopți. Nemâncați, in frig, in umezeală. N-aveau nici scaune, nici masă, nici vreun pat. Alergau toți prin murdărie, de la un colț la altul, spre a se incălzi și spre a nu lăsa trupurile să se prăbușească. Mircea Vulcănescu a fost cel care i-a incurajat cel mai mult, și le-a intreținut treaz spiritul. Până când el insuși și-a dat seama de tragicul situației in care se găseau.
- În condițiile acestea, spune Vulcănescu in forma cea mai simplă și cea mai prietenească, rugându-i să accepte propunerea lui, nu există nici o scăpare pentru noi, decât dacă se intâmplă ceva, care să forțeze administrația la o măsură de salvare, dacă o salvare mai există. Eu nu mai pot rezista fizicește. Mă simt epuizat de toată energia. Mă voi așeza jos, pe pântece, in ultimele clipe ale vieții mele, și, in felul acesta voi veți avea un loc să vă odihniți, pe trupul meu. Rog, pe Dumnezeu, să primească sufletul meu și să vă ajute pe voi să supraviețuiți
Era, acolo, o atmosferă mioritică, de seninătate si impăcare cu moartea, și de acceptare a unui destin creștinesc. Partenerii lui Vulcănescu au fost cutremurați de această propunere și de slăbirea rezistenții sale. Au refuzat categoric și au trecut la acțiune, la inviorarea lui și la angajarea lui din nou in cursa de alergătură, pentru a-i reveni tăria fizică. I-au reamintit de păcatul sinuciderii și de virtutea speranței. Această ocazie, i-a oferit lui M. Vulcănescu prilejul de a desfășura câteva gânduri in legătură cu viata și moartea și destinul omului, ceea ce l-a făcut să se sustragă de la preocupările cărora li se lăsase pentru o clipă pradă. Prietenii lui nu i-au aprobat sinuciderea, iar Vulcănescu a socotit această floare rară a prieteniei, ca cea mai minunată podoabă a vieții creștine.
Vremea a trecut, penibilă, și când izolarea lor a luat sfârșit, până și gardienii s-au uimit de minunea intâmplată, găsindu-i incă vii la deschiderea celulei morții. Epuizați, el și prietenii lui, au fost duși și zvârliți intr-o nouă celulă, ticsită cu ce mai rămăsese din generația jertfelor, cu tineri frământați și rezistenți la procesul de reeducare comunistă De la Jilava, Vulcănescu a fost transportat la Aiud, unde am ajuns și eu, prin vara lui 1951. Nu-i mai cunosc peripețiile până eu n-am inceput să lucrez, prin 1952, in fabrica inchisorii, secția metalurgie. În fabrică, eram in aceeași grupă cu un deținut care locuia cu Vulcănescu in aceeași celulă. Și cum Vulcănescu nu lucra nicăieri, am reușit, in felul acesta, să stabilesc o comunicare permanentă cu profesorul meu, care a durat cam două luni de zile. Îi transmiteam noutăți politice și alimente, de care ducea mare lipsă, dar ii comunicam și problemele și intrebările care mă frământau permanent, la care el imi răspundea cu vederile și dezlegările lui; in majoritate priveau cultura românească și perspectivele ei de viitor Trei erau, după M. Vulcănescu, aspectele cele mai caracteristice ale vieții din inchisorile comuniste:
1. Starea de suferință națională. Nu numai deținuții politici trăiesc in mizerie și dramă, ci și toate familiile lor, toate partidele politice care n-au ințeles sau care au ințeles prea târziu generația supremelor sacrificii, toate clasele sociale, toți prietenii și toți adversarii acestora. Țara intreagă este copleșită de suferință. Acesta este conceptul care cuprinde și caracterizează momentul prăbușirilor istorice continuate in 1951-1952, de la instaurarea ilegitimă a regimului sovieto-marxist. Prin această suferință colectivă, națională, el vedea un puternic reviriment al regăsirii religioase creștine, o reîntoarcere la formele autentice ale credinței in Dumnezeu și la rugăciunile fierbinți ale mântuirii. Nu vedea alt mod de salvare. Comunismul, nici in formă nici in fond, nu poate oferi o salvare a omului și a ființei naționale. Aplicarea lui la realitățile românești va duce sigur la o reacțiune firească și caracteristică fondului românesc: reacțiunea creștină.
2. Prezența impresionantă, numerică, pretutindeni, a generației care a fondat școala naționalismului modern românesc propriu, unic, și independent, incărcat cu sănătatea morală a unei atitudini de incredere și optimism. Dar M. Vulcănescu mai spunea că niciodată nu a ințeles indeajuns fenomenul acestei generații ca parte a unei ordine spirituale românești. El socotea acest fenomen ca o recrudescență a unor forte negative care tind să destrame ordinea specificului românesc și chiar să strice armoniile mioritice ale viziunii românești despre lume. Această ideologie[1], care i se părea că se indepărtează de realitățile naționale, care bulversa insăși fundamentele și structurile naționale, Vulcănescu căuta să o ințeleagă, s-o analizeze și s-o ințeleagă. Ce este, in fond, această generație de «sinucigași», de benevoli ai morții, de prevestitori, ce este această generație marcată de personalități gigantice care s-a vrut stinsă și acoperită cu beton, ce semnificație are pentru neamul românesc, și in lume, sacrificiul creștin al celor căzuți in Spania? Întrebându-se cu neliniște, mereu, așa a ajuns Vulcănescu să ințeleagă și să creadă in puterea creatoare a elitelor in toate domeniile de manifestare omenească
3. Procesul de fermentație al unei noi lumi românești, era socotit de Vulcănescu ca al treilea aspect caracteristic al inchisorilor politice. Întreaga colectivitate a deținuților politici a trecut prin ciurul experiențelor, prin probele cele mai aspre, prin confruntarea propriilor lor idealuri, atitudini, ințelegeri și metode politice de lucru. În focul acestor probe, fiecare și-a revizuit pozițiile și temeiurile de acțiune politică pentru viitor. Nu odată România a trecut prin perioade de invazii și distrugeri, dar neamul românesc și-a găsit prin el și prin suferințele lui, noi căi de ieșiri din impas. Dumnezeu apără istoria neamurilor care e cu El. Deținuții politici din România, și cu ei țara " o imensă inchisoare " și-au ascuns in Dumnezeu conștiința misiunii lor. (Ion Halmaghi, Pittsburgh, 1975)
Într-o zi după-masă, intre cei cu pachete a fost și Mircea Vulcănescu. Deținuții trebuiau descuiați să meargă să-și ia pachetele. Gardianul de pe crucea celularului intrebă pe un altul: Care Vulcănescu? Răspunsul: Criminalul!
După ce și-a luat pachetul, domnul Mircea Vulcănescu mă chemă să gust ceva din pachet și-mi spuse: Ai auzit cum m-a strigat? Criminalul. Omul de o blândețe deosebită și de o omenie ingerească era numit criminal, desigur, după cum era calificat prin sentință: criminal de război. În ce situație ingrată ne găseam amândoi și mai toți deținuții politici de la Aiud și din alte locuri din țară Știrea morții lui m-a impresionat. A fost mare in viață; a fost și mai mare in moartea lui. Iată o moarte de adevărat filosof. (pr. Nicolae Grebenea, Amintiri din intuneric, 2000)
Mircea Vulcănescu a insemnat o mare dramă! " m-a informat preotul Gavrilă Zob. Stătuseră mult impreună, la camera de TBC. Ajunsese ca o fantasmă și-l obseda gândul morții. Nu al unei morți care va veni cândva, ci al unei morți iminente, legate de culcatul in pat, motiv pentru care stătea nopți intregi cu capul pe mâinile prinse de speteaza de fier a patului și dormea așa. Aceasta l-a slăbit și mai mult și i-a grăbit sfârșitul, ducând cu sine, intr-un mormânt fără cruce, atâtea comori de gând și bogăție intelectuală. (pr. Zosim Oancea, Închisorile unui preot ortodox, 2004, p.164)
din Martiri si marturisitori romani din secolul XX " Fabian Seiche
via http://bucovinaprofunda.wordpress.com
