O poezie potrivita si in ziua de azi.
Romanian Voice
Mihai Eminescu
Împarat si proletar
Pe banci de lemn, in scunda tavernă mohorata
Unde patrunde ziua printre feresti murdare,
Pe langă mese lunge, statea posomorata
Cu fete-ntunecoase, o ceată pribegita
Copii saraci si sceptici ai plebei proletare.
Ah! - zise unul - spuneti că-i omul o lumină
Pe lumea asta plină de-amaruri si de chin?
Nici o scanteie-ntr-insul nu-i candidă si plina
Murdară este raza-i ca globul cel de tina
Asupra carui dansul domneste pe deplin.
Spuneti-mi ce-i dreptatea? - Cei tari se ingradiră
Cu-averea si marirea in cercul lor de legi;
Prin bunuri ce furara in veci vezi cum conspiră
Contra celor ce dansii la lucru-i osandiră
Și le subjugă munca vietii lor intregi.
Unii plini de placere petrec a lor viață,
Trec zilele voioase si orele surad.
În cupe vin de ambră - iarna gradini, verdeață,
Vara petreceri, Alpii cu fruntile de gheață -
Ei fac din noapte ziuă ș-a zilei ochi inchid.
Virtutea pentru dansii ea nu exista Însă
V-o predica caci trebui să fie brate tari,
A statelor greoaie care trebuie-mpinse
Și trebuiesc luptate razboaiele aprinse,
Caci voi murind in sange, ei pot să fie mari.
Și flotele puternice ș-armatele faloase,
Coroanele ce regii le pun pe fruntea lor,
Ș-acele milioane, ce in gramezi luxoase
Sunt stranse la bogatul, pe cel sarac apasa
Și-s supte din sudoarea prostitului popor.
Religia - o frază de dansii inventată
Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug,
Caci de-ar lipsi din inimi speranta de rasplata
După ce-amar muncirăți mizeri viata toata
Ati mai purta osanda ca vita de la plug?
Cu umbre, care nu sunt, v-a-ntunecat vederea
Și v-a facut să credeti că veti fi rasplatiti...
Nu! moartea cu viata a stins toată placerea -
Cel ce in astă lume a dus numai durerea
Nimic n-are dincolo, caci morti sunt cei muriti.
Minciuni si fraze-i totul ce statele sustine,
Nu-i ordinea firească ce ei a fi sustin;
Averea să le aperi, marirea ș-a lor bine,
Ei bratul tau inarmă ca să lovesti in tine,
Și pe voi contra voastră la luptă ei vă man'.
De ce să fiti voi sclavii milioanelor nefaste,
Voi, ce din munca voastră abia puteti trai?
De ce boala si moartea să fie partea voastra
Cand ei in bogăția cea splendidă si vastă
Petrec ca si in ceruri, n-au timp nici de-a muri?
De ce uitati că-n voi e si numar si putere?
Cand vreti, puteti prea lesne pamantul să-mpartiti.
Nu le mai faceti ziduri unde să-nchid-avere,
Pe voi unde să-nchida cand impinsi de durere
Veti crede c-aveti dreptul si voi ca să traiti.
Ei ingraditi de lege, placerilor se lasa
Și sucul cel mai dulce pamantului i-l sug;
Ei cheamă-n voluptatea orgiei zgomotoase
De instrumente oarbe a voastre fiici frumoase:
Frumsetile-ne tineri batranii lor distrug.
Și de-ntrebati atuncea, vouă ce vă ramane?
Munca, din care dansii se-mbată in placeri,
Robia viata toata lacrimi pe-o neagră paine,
Copilelor patate mizeria-n rusine...
Ei tot si voi nimica; ei cerul, voi dureri!
De lege n-au nevoie - virtutea e usoară
Cand ai ce-ți trebuieste... Iar legi sunt pentru voi,
Vouă vă pune lege, pedepse vă masoară
Cand mana v-o intindeti la bunuri zambitoare,
Caci nu-i iertat nici bratul teribilei nevoi.
Zdrobiti oranduiala cea crudă si nedreapta
Ce lumea o imparte in mizeri si bogati!
Atunci cand după moarte rasplată nu v-asteapta
Faceti ca-n astă lume să aibă parte dreapta
Egală fiecare, si să traim ca frati!
Sfarmati statuia goală a Venerei antice,
Ardeti acele panze cu corpuri de ninsori;
Ele starnesc in suflet ideea neferice
A perfectiei umane si ele fac să pice
În ghearele uzurei copile din popor!
Sfarmati tot ce ațață inima lor bolnava
Sfarmati palate, temple, ce crimele ascund,
Zvarliti statui de tirani in foc, să curgă lava
Să spele de pe pietre pană si urma sclavă
Celor ce le urmează pan' la al lumii fund!
Sfarmati tot ce arată mandrie si avere,
O! dezbracati viata de haina-i de granit,
De purpura de aur, de lacrimi, de urat -
Să fie un vis numai, să fie o parere,
Ce far' de patimi trece in timpul nesfarsit.
Ziditi din darmature gigantici piramide
Ca un memento mori pe al istoriei plan;
Aceasta este arta ce sufletu-ți deschide
Naintea veciniciei, nu corpul gol ce rade
Cu mutra de vanduta cu ochi vil si viclean.
O! aduceti potopul, destul voi asteptarăți
Ca să vedeti ce bine prin bine o să ias';
Nimic... Locul hienei il luă cel vorbaret
Locul cruzimii vechie, cel lins si pizmataret
Formele se schimbara dar raul a ramas.
Atunci vă veti intoarce la vremile-aurite,
Ce mitele albastre ni le soptesc ades,
Placerile egale egal vor fi-mpartite,
Chiar moartea cand va stinge lampa vietii finite
Vi s-a parea un inger cu parul blond si des.
Atunci veti muri lesne fară de-amar si grija
Feciorii-or trai-n lume cum voi ati vietuit,
Chiar clopotul n-a plange cu limba lui de spijă
Pentru acel de care norocul avu grijă;
Nimeni de-a plange n-are, el traiul si-a trait.
Și boale ce mizeria ș-averea nefirească
Le nasc in oameni, toate cu-ncetul s-or topi;
Va creste tot ce-n lume este menit să creasca
Va bea pan-in fund cupa, pan' va vrea s-o zdrobeasca
Caci va muri cand nu va avea la ce trai.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Pe malurile Senei, in faeton de gala
Cezarul trece palid, in ganduri adancit;
Al undelor greu vuiet, vuirea in granit
A sute d-echipajuri, gandirea-i n-o insală;
Poporul loc ii face tacut si umilit.
Zambirea lui desteapta adancă si tacuta
Privirea-i ce citeste in suflete-omenesti,
Și mana-i care poartă destinele lumesti,
Cea grupă zdrentuită in cale-i o saluta
Marirea-i e in taină legată de acesti.
Convins ca voi el este-n naltimea-i solitară
Lipsită de iubire, cum că principiul rau,
Nedreptul si minciuna al lumii duce frau;
Istoria umană in veci se desfășoara
Povestea-i a ciocanului ce cade pe ilau.
Și el - el varful mandru al celor ce apasă -
Salută-n a lui cale pe-aparatorul mut.
De ati lipsi din lume, voi cauza-ntunecoasă
De rasturnari marete, marirea-i radioasa
Cezarul, chiar Cezarul de mult ar fi cazut.
Cu ale voastre umbre nimica crezatoare,
Cu zambetu-vă rece, de milă parasit,
Cu mintea de dreptate si bine razatoare,
Cu umbra voastră numai, puteri ingrozitoare,
La jugu-i el sileste pe cei ce l-au urat.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Parisul arde-n valuri, furtuna-n el se scalda
Turnuri ca facle negre trasnesc arzand in vant -
Prin limbile de flacari, ce-n valuri se framant,
Racnete, vuiet de-arme patrund marea cea calda
Evul e un cadavru, Paris - al lui mormant.
Pe stradele-ncrusite de flacari orbitoare,
Suiti pe baricade de bulgari de granit,
Se misc batalioane a plebei proletare,
Cu cusme frigiene si arme lucitoare,
Și clopote de-alarmă rasună ragusit.
Ca marmura de albe, ca ea nepasatoare,
Prin aerul cel rosu, femei trec cu-arme-n brat
Cu par bogat si negru ce pe-umeri se coboară
Și sanii lor acopar - e ură si turbare
În ochii lor cei negri, adanci si desperati.
O! luptă-te-nvalită in pletele-ți bogate,
Eroic este astazi copilul cel pierdut!
Caci flamura cea roșă cu umbra-i de dreptate
Sfinteste-a ta viață de tină si pacate;
Nu! nu esti tu de vina ci cei ce te-au vandut!
. . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Scanteie marea lina si placele ei sure
Se misc una pe alta ca paturi de cristal
Prin lunce pravalite; din tainica padure
Apare luna mare campiilor azure,
Împlandu-le cu ochiul ei mandru, triumfal.
Pe undele incete iși miscă leganate
Corabii invechite scheletele de lemn;
Trecand incet ca umbre - tin panzele umflate
În fata lunei, care prin ele-atunci strabate,
Și-n roată de foc galben stă fata-i ca un semn.
Pe maluri zdrumicate de aiurirea marii
Cezaru-ncă veghează la trunchiul cel plecat
Al salciei pletoase - si-ntinse-a apei arii
În cercuri fulgerande se pleacă lin suflarii
A zefirului noptii si sună cadentat.
Îi pare că prin aer in noaptea instelata
Calcand pe varf de codri, pe-a apelor mariri,
Trecea cu barba albă - pe fruntea-ntunecată
Cununa cea de paie ii atarna uscată -
Mosneagul rege Lear.
Uimit privea Cezarul la umbra cea din nouri,
Prin creti ai carei stele lin tremurand transpar,
I se deschide-n minte tot sensul din tablouri
A vietii sclipitoare... A popoarelor ecouri
Par glasuri ce imbracă o lume de amar:
"În orice om o lume iși face incercarea,
Batranul Demiurgos se opinteste-n van;
În orice minte lumea iși pune intrebarea
Din nou: de unde vine si unde merge floarea
Dorintelor obscure sadite in noian?
Al lumii-ntregul sambur, Dorinta-i si marirea,
În inima oricarui i-ascuns si traitor,
Zvarlire hazardata cum pomu-n inflorire
În orice floare-ncearcă intreagă a sa fire,
Ci-n calea de-a da roade cele mai multe mor.
Astfel umana roadă in calea ei ingheață,
Se pietrifică unul in sclav, altu-mparat,
Acoperind cu noime sarmana lui viață
Și aratand la soare-a mizeriei lui față -
Fata - caci intelesul i-acelasi la toti dat.
În veci aceleasi doruri mascate cu-altă haina
Și-n toată omenirea in veci acelasi om -
În multe forme-apare a vietii crudă taina
Pe toti ea ii insala la nime se distaina
Dorinti nemarginite plantand intr-un atom.
Cand stii că visu-acesta cu moarte se sfarseste,
Că-n urmă-ți raman toate astfel cum sunt, de dregi
Oricat ai drege-n lume - atunci te oboseste
Eterna alergare... ș-un gand te-ademeneste:
Că vis al mortii-eterne e viata lumii-ntregi."
1874, 1 decembrie
