Articolul ăsta, de la aviara cotidiană, mi-a amintit de alte vremuri. Porecle. Ehei, pă vremea mea " spunea Maior Șonțu, paznicu' de noapte de la Trei coșciuge, școala generală unde am deprins eu tainele chiulitului și fumatului printre morminte- oamenii să știea nu dupe nume, da' dupe poreclă.
Bre, și ce porecle aveam pe vremea aia. Nu știam noi ce-i aia corectitudine politică, așa că loveam la **** fără nicio jenă. Pe colegul de clasă mai tuciuriu il poreclisem " lipsă de originalitate- Cioară. Asta până ne-a luat Obuzu' ( dirigu') la lecția de pumni, palme și șuturi in cur și ne-a explicat cum e treaba cu rasismu'. De atunci Cioric㝠a devenit Pasăre. Iar dirigu Obuzu'. Până atunci fusese Obezu- ghici de ce!
Oricum porecla nu era ințepenită. Suporta variații, edulcorații, sinonimii și diminutivări. Cei doi grași ai clasei iși impărțeau poreclele de Șunci și Magazie. Dar, cum trăiam intr-un sistem dinamic, șunci devenea rapid caltaboș ( asta cu mult inaintea evangheliei după Remeș), Calorie, Burt㝠sau Hipopotamu . Iar Magazie devenea iute Cantină, Buci sau Patru-mațe. Ochelaristul nostru fusese la inceput Chioru' . Apoi nu mai știu ce mare ispravă făcuse și devenise Zeiss. Ceea ce nu era de colo.
Pe urmă erau Linguriță, Mucu', Bășină, Celulă, Nasolu', Căcărează, Clorofilă, Floacă, Poponel, Aparat, Congelu', Sarma, Ciordel. Numai flăcăi unul și unul.
În liceu lucrurile deveneau doar o țară mai complicate. Colegul meu de bancă, un tătar cuminte și tăcut, se pricopsise iute cu porecla Baclava. Aducea tătarul niște baclavale, făcute de maică-sa o nebunie. Pe urmă erau Hepatită, Buză, Fazile ( era un Vasile priceput la electronică), Nosferatu, Karate și Torpil㝠, Duhu, Șobolanu, Cazier, Sculament, Muistu' , ˜Vandalu, Panacotu, Melcu, Ovulu, Cretinu, Lindic, Bobolea, Ciorbă, Felie. Directorul liceului era Pedală, poreclit așa din cauza piciorului beteag, care il făcea să pășească intr-un fel anume.
Mai târziu, in facultate, poreclele se mai rafinaseră. Aveam un Lache și un Mache. Și erau nedespărțiți. Gorgonzola era o colegă. Și nu vă spun cum și-a câștigat porecla. Filosofu' era un brașovean simpatic care avea tendința de a elabora teorii complicate și absolut inutile despre orice. Marțipan, Neculce, Piratu sau Menuet erau alții. Lor li se adăugau Hippiotu' , Lenin, Nova Brasilia, Tembelu, Marlboro, Șenilă, Reverenț㝠(ei, da, exista și unul poreclit astfel!).
Au trecut anii. Acum imi bat capul cu ebanezul, Jiji, stănacul, bombonel, mireille mathieu, rudotel. Alte vremuri, alte porecle, alte personaje. Nu neapărat mai grozave.
Și pentru că am pomenit despre vremurile alea imi vine să adaug un fragment dintr-o scriere mai veche, care a devenit intre timp un fel de roman, in care povesteam despre așa ceva. Articolul de blog se incheie aici, așa că ce urmează e pe răspunderea voastră.
Să fim bine ințeleși. Generația mea era altfel. Cum toate generațiile au inceput prin a fi altfel și au sfârșit prin a fi la fel. Dar noi chiar ne credeam altfel. Unii dintre noi am și rămas așa. Alții dar toate la timpul lor. Eram o generație paradoxală. În care secăturile și chiulangii știau vorbi corect românește Pomeneam de citit. De lecturi interzise. Aici intrau Orwell, Goma, Soljenițan. Doar câțiva dintre noi ii citisem. in engleză, in franțuzește. Ori in traduceri românești anonime, dactilografiate și cine știe cum copiate și răspândite. Noi, deportații in celebrul Liceu industrial numărul , noi pleava societății, rușinea generatiei noastre! Și comentam. Risipeam multe nopți trăncănind despre cele citite, cu urechea la șopârlița libera și cu gura pe sticla de palinca ( marfă de shop inaccesibilă oamenilor muncii). Mai citeam și poezie. Mulți. Multă. Incredibil de mulți. Incredibil de multă. Unii o citeau doar de sanchi, memorând tembel stihuri cu relevanță și priză la gagici. Alții pentru ca erau texte de cântece de la cenaclu. Alții, in fine, pentru ca pur și simplu iubeam poezia. Nichita, Borges Acum să nu vă imaginați că de-aia chiuleam noi, ca să ne tocim coatele prin bibliotecă. Dar despre astea vom mai vorbi.
În fundul clasei, Karate și Torpila hlizeau ca doi idioți, dându-și coate in vreme ce se holbau la niște revistuțe porno procurate in timpul practicii din port. Doi imbecili. Beleau ochii la putorile dezbrăcate din poze, apoi iși arătau unul altuia conturul măciucilor sculate, trosnind prin prohaburi. Atât ii ducea capul. Două brute. Doi imbecili. Karate era un mitocan de un metru nouăzeci și o sută de chile. Își pierdea timpul cu alții asemenea lui, pe malul mării, unde făceau clandestin atrenamente de arte marțiale. Iar apoi exersau prin discoteci și pe unde se mai nimerea ,caftul cu zvâc asiatic. Evident, in nopțile de video malacul nu servea decât Bruslea. Era capabil de limbaj articulat și uneori de vagi semne de inteligență. Altfel băiat bun. Dacă aveai o problema , ceva, puteai conta pe el că ii va scoate cel puțin doi dinți problemei.
Colegul său de banca -ma rog, vorba vine banca, cele doua lepădături rareori onorând banca respectivă cu dosurile lor- colegul său de banca, deci, Torpilă era o altă dihanie. Mai scund, o idee, și mai puțin trupeș față de Karate (Kara pentru amici) , dar la fel de dedat semioticii. Adica un dobitoc pentru care bătaia era singurul lucru bun pe lume. Când o dădea. Dar și când o lua era bună. Tipul reușise performanța unică de a se incăiera cu absolut toți ceilalți colegi. Pe rând. Nu ținea pică. Nu gândea. Și spre deosebire de Kara, nu era capabil nici de limbaj articulat. Sau o fi fost, dracu' să-l ia, că nu l-a auzit nimeni grohăind altceva decât onomatopee.
In timp ce Popescu de mate iși frigea neuronii să ne scoată la medie, iar cei doi pitecantroci și-o frecau pe sub bancă, tot in ultima banca, rândul din mijloc, Vandalu iși tortura colegul de banca, pe Duhu, bețivul clasei. Duhu era o așchimodie modelul piele și os. Lung, deșirat și alcoolist. Un ratat. Inteligent, sclipitor, dar mult prea devreme dedat viciului. Era unul dintre cei la care țineam sincer. Discuțiile cu el nu erau niciodată plicticoase. Doar ca duhnea mereu a trăscău " de aici și porecla- și era mereu mangă sau incercând să devină mangă. Colegul său, Vandalu, era altă poamă. Un munte de slănină impungând țesătura hainelor in toate direcțiile. Un om de o nesimțire imposibil de descris. Nesimțitul absolut, pentru care măreția unui om se măsoară prin putoarea bășinii pe care o scoate pe cur. Ori prin deci belii dintr-o râgâitură. Musai insoțită de duhoarea de rigoare. Și intotdeauna cu precizarea odorizantului: Cârnați, Mici de la Crăcănata, Pui cu mujdei. Un porc. Îl vedeai săltând lejer câte o bucă și pocnind aerul cu miesmele cumplite slobozite din străfundul mațelor lui de porc și fiu de activist. Iar la fiecare bășina ii freca și câte o ridiche lui Duhu, la perciuni. Ridichea era procedura prin care malacii iși exersau autoritatea in fața piperniciților. Adică apucau un smoc din perciuni și ii aplicau o mișcare bruscă de tragere-rotație. Vandalu vorbea perfect nemțește asa ca putea fi foarte util vara. La nemțoaice. Iar fizicul sau: păr blond, cur gras, putea ușor păcăli vânzătoarea de la shop și securistul din dotare.
În sala de clasa erau o debandadă plictisită. Șobolanul trecea de la o banca la alta cu nelipsitul carnețel in mână:
-Măgurene, banii, in morții mă-tii! Hai, ca s-a terminat școala și eu rămân pe deficit, ce briciu'meu!
-Ce vrei, bă?
-Pe sor-ta, să i-o trag! Banii, aia vreau! Ete-aici: doua pachete de BT-optzeci de lei, 12 țigări Assos- saij de lei, trei kentane, 24 de lei. Total o sută șaijpatru, șaijcinci să fie rotund. Plus un tub de anti-baby, total trei sute cinșpe. Ce morții mă-tii ai făcut tu cu anti-baby, bocciule? Ți l-ai băgat in cur inainte s-o iei la laba? Hai, lovelele că-ți sparg mecla.
Amenințarea șobolănească era lipsită de acoperire. Șobolanul era o așchimodie mică, roșcată, cu fața mâncată de coșuri. Avea cel mult treizeci de chile și asta doar cu bocancii plini bine de noroi. Voce pițigăiată și mâini de copil. Aveam noi o vorbă, că Șobi nu se poate imbolnăvi decât de boli de oase și de piele.
Măgureanu il imbrâncește lejer pe șoarece. N-are de gând să plătească.
-Măgurene, nu decartezi?
-N-am, bă, lovele.
-Da' ce ai?
-N-am nimic.
-Uacmenu il mai ai, mă?
-L-am dat.
-Atunci ai căcat-o! Kara!
În ultima bancă breazul de Karate țașnește in picioare. E descheiat la nădragi animalul. Șobi ii face un semn scurt spre Măgureanu indicând și prețul:
-Două de kent!
-Trei! se lăcomește karatistul. Vrea trei țigări.
-Două, in morții mă-tii, și-asa ai să-mi dai banii pe blugi!
-Două- cade de acord caftangiul.
-Măgureanu s-a făcut mic in bancă. Kara se incheie tacticos la nadragi. Se freacă pe măciuca apoi mârâie spre Măgureanu:
-Măgureneee!
Măgureanu intoarce capul, căcat pe el de frica. Matahala din fundul clasei ii face un gest elocvent: cei doi pumni așezați unul peste altul, rotindu-se ușor in sens contrar ( te strâng de gât!), apoi pumnul drept plesnind cu nădejde palma dreapta ( iți sparg fața!). Măgureanu se intoarce brusc spre șobolan:
-Ceas electronic vrei?
-Să-l văd.
Măgureanu caută in bancă. Are o punga cu mai multe ceasuri electronice, de plastic. Îi alege unul și i-l intinde șoarecelui. Șobolanul, cu dexteritate, il ia și mai smulge unul din pungă:
-Suntem chit!
Apoi pornește mai departe cu carnețelul. Din fundul clasei se aude un zbierăt.
-Șoarece! Sări la cap.
Șobolanul se duce si ii intinde o țigare lui Kara.
- Două, Șobi, așa am vorbit!
-Două să-l spargi, nu să te strâmbi la el, că aia pot s-o fac și eu!
Nu e Kara prea mulțumit, dar ce e corect e corect.
Zeni, tătarul meu de banca a ațipit. Doarme tot timpul. Copil cuminte. Tocilar. Bun la casa omului. Face teme, suflă și dă la copiat. Și are tătărimea sa o soră Ultima noastră zi de pușcă-scoală și Gingis han al meu doarme. Deasupra tablei Ceaușescu râde in două urechi. Tabloul cu o singură ureche a fost schimbat. Pe spatele ăstuia, cei care vor veni vor găsi desenată o tinta. Și urmele a sute și sute de flegme. Popescu, la catedră, socotește intruna. Afară, Pedală ii dă cu un-doi-trei-probă de microfon ca un căpiat.
-Băga-l-aș in cur la mă-sa pe Pedală cu serbarea lui cu tot! Băi, Vivi, tu de ce ai mai venit, mă? Și-așa cu bacu' ai rupt-o pentru la toamnă.
Ă'sta e Buză. Banca din spate. Prietenul și complicele meu in multe fărădelegi, beții și iscodiri ale rostului lumii. El și Hepatită. Colegul lui de bancă. Vivi sunt eu. Diminutiv tâmpit: tavi-vivi. Are dreptate Buză. Pentru mine bacul vine la toamnă. Rămăsesem corigent la chimie. Prima corigență din viața mea. Și ultima. Așa că mi se rupea de serbare. Și de Pedală. Și de liceul lor. Și de Ceaușescu. Și de Gorbaciov. Și de securista de profă de chimie. Și de toată planeta lor.
.
