Nu ştiu alţii ce cred, dar mie înfrângerea naţionalei de sâmbătă seara nu mi-a lăsat deloc un gust amar. Desigur - nu m-a bucurat, nici nu m-a mulţumit, o înfrângere este totuşi o înfrângere. Ceva însă din victoria asta atât de românească a sârbilor a părut să nu mă supere ca în alte dăţi.
Pentru că orice-ar spune unii, sârbii au câştigat la Constanţa aşa cum ne plângem noi că o face România. Practicând un fotbal economicos, pur speculativ, fără posesie, fără ocazii. Sigur, vor veni unii să-mi spună că "marile echipe dau 3 goluri din 2 ocazii" (dacă n-au şi şansa să primească unul pe tavă..), dar ştim bine că clişeele din fotbal sunt suficiente încât să le folosim şi într-o direcţie, şi-n alta.
Să ne înţelegem, nu spun că sârbii nu meritau să câştige. De bine, de rău, n-au făcut antijoc, s-au apărat aglomerat, au contraatacat oarecum periculos şi ne-au ars de fiecare dată când i-am lăsat. Asta, într-adevăr, nu stă la îndemâna oricui: trebuie să ai valoare ca să fructifici toate şansele pe care le ai într-un joc.
Însă, pornind de la mitologia şi folclorul celor două popoare vecine (şi prietene?), dacă un daltonist s-ar fi uitat la meci, ar fi jurat că românii-s sârbi şi viceversa. Pe cât de speculativi, norocoşi şi şmecheri au fost ei (cu coate-n gură, tras de timp şi toate cele), pe atât de luptători şi neresemnaţi au fost ai noştri. Pentru că, orice-aţi, spune, nu cred că multă lume mai trăgea speranţa, la 0-2 la pauză, că România va mai conta în meci. Dovadă şi nefericiţii (şi cam nesimţiţii, după standardele mele) care au plecat de la stadion încă din minutul 45.
Ei, tocmai ca să sfideze istoria şi aşteptările, tricolorii au luptat, au alergat, au pus osul, s-au suit pe adversar şi au reuşit...să câştige repriza secundă, din nefericire doar cu 2-1. Asta nu anulează însă nimic, dar absolut nimic, din efortul admirabil al lui Contra (în primul rând Contra!), Tamaş, Rădoi, Mutu sau Marica. Şi să nu-l uităm pe acest Tănase, a cărui mutră de molâu nu mi-a inspirat nicio încredere, însă ale cărui sprinturi şi driblinguri pe banda stângă m-au făcut să mormăi cu ciudă şi admiraţie: "tot Piteştiul!...".
Acestea fiind zise, eu unul consider că ai noştri merită felicitaţi pentru efort, chiar dacă vom sta de bună seamă acasă la mondialele din Africa. Putem, avem tot dreptul să băgăm azi placa aia cu "au pierdut, dar s-au bătut până la capăt", rezervată de obicei englezilor sau nemţilor.
Despre ratarea unei noi calificări de către această generaţie "eşuată", n-ar fi prea multe de spus. Am urmărit declaraţiile de după meci cu o sinceră compasiune pentru aceşti fotbalişti, care n-au decât o vină: că n-au prea multă valoare. Lipsa valorii, daţi-mi voie, nu e un fapt blamabil niciodată, chiar dacă e un fapt! Ce puteau să răspundă Codrea, Lobonţ, Raţ la întrebările unor jurnalişti prea agresivi? "Dom'le, atât putem, nu vedeţi că suntem de mâna a doua?". Ar fi fost prea mult pentru orgoliul oricărui om. Deşi drama acestei generaţii este că ei înşişi ştiu că sunt nişte fotbalişti de mâna a doua. Iar drama lui Mutu sau Chivu (care se încadrează într-un şir lung, alături de Dobrin, Balaci, Răducanu...) este că sunt singurele flori dintr-o iarnă desăvârşită a fotbalului românesc.
Un motiv în plus să fim mai înţelegători cu ei şi mai recunoscători pentru norocul lui Hagi de-a fi avut coechipieri net mai valoroşi.
Ovidiu
