De la primul titlu câștigat de echipa Armatei, în 1951, și pânã în 1965, din 14 campionate, CCA a câștigat aproape jumãtate - 6. Dacã ar fi sã ne luãm dupã corul celor încearcã sã explice succesele echipei noastre prin sprijinul lui nea Nicu, devenit conducãtor suprem al țãrii în 1965, ar fi trebuit ca "Era Ceaușescu", sã ne umple de titluri. M-am înarmat cu rãbdare, speriat cã n-o sã mai prididesc numãrând trofeele îndesate de Cârmaci în ranița sportivilor militari. Ei, bine, pentru cei care nu știu, în primele douã decenii ale Epocii de Aur, Steaua a obținut… 3 (trei!!!) titluri mari și late… Adicã tot atâtea câte a câștigat Craiova. Dinamo a luat caimacul - 7 titluri, ceea ce a fãcut ca scorul total la titluri sã fie favorabil echipei Internelor: 11-9… Nici UTA sau Argeșul nu s-au sfiit sã-i dea cu tifla "protectorului" echipei din Ghencea, obținând câte douã titluri. Iar echipa veșnic oropsitã a spart gheața și a câștigat primul sãu titlu, aducând fericirea galeriei care n-a fost membrã de partid.
În schimb, Steaua a dominat categoric Cupa, competiția lui "care pe care", unde "metodele specifice" ale Internelor nu mai aveau aceeași eficacitate. Astfel, în primii 20 de ani ai lui Ceaușescu, Steaua a câștigat 8 cupe și a mai disputat încã 3 finale. Dinamo n-a reușit sã câștige decât 3 finale (una împotriva Stelei) și a pierdut 3, toate în fața echipei noastre. Celelalte 9 cupe au fost câștigate de Craiova – 4 (și 2 pierdute), Rapid - 2 (și una pierdutã), și câte una de cãtre Chimia Râmnicu Vâlcea, Jiul și Politehnica Timișoara.
Pe plan internațional, Steaua a avut, ca toate echipele românești, prezențe mai degrabã modeste. A participat la edițiile CCE din 1968 (eliminatã de Spartak Trnava), 1976 (eliminatã de Bruges, care avea sã scoatã și Realul din cupã…) și 1978 (eliminatã de Monaco), la Cupa Câștigãtoarelor de Cupe din 1966 (eliminata de Strasbourg) 1967 (a eliminat Austria Viena și a fost eliminatã de Valencia, reușind totuși sã o învingã la București), 1969 (eliminatã de Glasgow Rangers), 1970 (a eliminat Karpatî Lvov și a fost eliminatã de PSV Eindhoven), 1979 (a eliminat cu 2-2 și 6-0 pe Young Boys Berna, dupã un retur strãlucitor, cu "fachirul" Marcel Rãducanu la cârmã, dar a fost eliminatã de Nantes, dupã un 2-3 în deplasare, ce dãdea speranțe, și un 1-2 pe "Steaua", dupã eliminarea lui Tudorel Stoica) precum și la Cupa UEFA în 1977 (eliminatã de Barcelona)și 1980 (eliminatã de Standard Liege).
Singurele prezențe notabile au fost cele din 1971 și 1984, în Cupa Cupelor.
În 1971, debutul a fost dezamãgitor - o chinuitã calificare cu Hibernians, cu 0-0 în Malta și doar 1-0 la București, și acela printr-un autogol. A urmat însã o o senzaționalã eliminare a Barcelonei, cu dublã victorie: 1-0 pe Camp Nou - gol Viorel Nãstase (un atacant de rasã, pe nedrept uitat) și 2-1 pe "23" (dupã 0-1, ambele goluri, același Nãstase…). Urmãtoarea adversarã a fost Bayern München, care venea la București cu Sepp Maier în poartã, cu Schwarzenbeck, Beckenbauer și Breitner în apãrare, cu Uli Hoeness și teribilul Gerd Müller în atac. Gerd Müller a fost anihilat aproape complet de puștiul de 19 ani Smarandache, de care a reușit sã scape doar o datã. Suficient pentru a egala spre final; scorul îl deschisese Gigi Tãtaru, fratele mai mic al extremei legendarei echipe a "deceniului de aur". Apãrarea și-a fãcut datoria și în Germania, dar, din pãcate, atacul nu a reușit sã înscrie, astfel cã, dupã 0-0 pe "Grünwald", Bayern a mers mai departe, pe baza golului înscris în deplasare…
Ediția 1984 a însemnat, dupã pãrerea mea, actul de naștere al viitoarei câștigãtoare a CCE, chiar dacã echipa a fost eliminatã din primul tur. Adversarã i-a fost Roma. Cu Tancredi în poartã, cu Conti, brazilianul Cerezo, Giannini sau Graziani, Roma pornea favoritã.
Cum, la vremea respectivã, meciul n-a fost televizat, iar de mers la Roma nici cã se putea pe atunci, aflasem din presã cã Steaua pierduse nemeritat, dupã un gol din offside și dupã ce ratase vreo 4-5 ocazii de gol. Ei, pe vremurile alea, când sportul socialist trebuia sã fie mereu deasupra celui capitalist, putea fi o exagerare a presei, nu?
Abia anul trecut am vãzut meciul. Culmea, la televiziunea de apartament ai cãrei eroi sunt Ogicã, Elodia sau Tolea… Am vãzut cum echipa care avea sã devinã Magica Steaua a fãcut un meci mare, chiar dacã departe de cele fãcute peste doar câteva luni. Duckadam, Bumbi, Iovan, Majearu, Lãcãtuș și Pițurcã erau deja acolo. Balint și Radu II au intrat spre final. Cu cine mai plecase la luptã Halagian? Laurențiu, Tãtãran, Eduard, Petcu și Pușcaș… Lipsea și Tudorel Stoica. Parcã își ispãșea lunga suspendare pentru un fault grosolan in meciul cu Nantes din 1979. Iar Steaua era în Europa dupã o pauzã de 4 ani. De neconceput azi…
ªi, da, presa nu mințise. In prima parte, Steaua controlase jocul, cu o apãrare perfectã și contra-atacuri care se puteau solda cu o catastrofã pentru Roma, lucru menționat și de crainicul RAI.
Pãcat cã returul n-a fost tot la fel de reușit. 0-0 și eliminare… Iar dupã exact un an de la acest 0-1 a fost meciul de la Vejle. Un 1-1. Primul pas spre marea finala de la 7 mai 1986…
Bine, dar unde intrã nea Nicu aici? Ei, na! Sã vã explice cei care se autosugestioneazã cã Steaua e creația Ceaușeștilor, cã altminteri echipele lor (asuprite, oropsite, discriminate etc.) ar fi rupt gura târgului și n-ar mai fi avut loc pentru cupe în sala trofeelor… Cei incapabili sã priceapã cã fotbalul românesc nu se raporteazã decât la un singur etalon: Steaua. Cea luptând mereu pentru titlu, pentru Cupa României, pentru prestigiul fotbalului românesc în lume.
Pentru ei, pentru cei ce se declarã la nevoie fani Rosenborg sau Middlesbrough, bãieții aceia în roș-albastru, care ne-au bucurat de-atâtea ori sufletul, care au scos în stradã steliști sau nesteliști, dar cu suflet de român, nu existã… Pentru ei, performanțele obținute în cele peste șase decenii de existențã – neatinse de vreo altã echipã româneascã - nu existã… Iar pizma îi îndeamnã sã maculeze truda atâtor și atâtor generații de sportivi ai clubului Armatei. Ai României…
Adrian Sava
