,,Mie o sã-mi ducã sicriu' pe brațe jucãtorii și suporterii de la Steaua. Când o fi sã mor, ei o sã mã ducã la groapã."
Mai știți cine a spus asta? Nu Eminescu, deși e vorba de la Steaua (un clan Sadoveanu exista prin sectorul 1, recuperãri cu pus capul la roatã; simt o nevoie acutã, nu știu de ce, sã aparã și un clan Eminescu), el era un mic copil prin 2006 cu al sãu "Nu voi sicriu bogat/ Podoabe și flamuri,/Ci-mi împletiți un pat/Din veștede ramuri", pe lângã eroul mileniului, cel care a rostit în direct prorocirea de mai sus. Dacã puneai în titlul unui articol pe net Mihai Eminescu, adunai cel mult 2-300 de accesãri toatã ziua, dacã puneai Becali, sau, simplu, Gigi, sãreai de câteva mii în trei ceasuri, fie și sã fi fost sub titlu clasamentul Ligii de anul trecut. Iar la televizor, de la Dan Diaconescu și pânã la Emil Hurezeanu, cu toții doreau sã-i mulgã cuvinte de folosințã pentru nație despre lume, Bãsescu, Bãnel, viațã, dreptate, Dicã și Dumnezeu.
ªi astãzi, Becali, Gigi Becali, are șansa sã fie dus pe brațe, la reanimare, dacã intrã fãrã bodiguarzi în sectorul steliștilor. Iar pentru momentul fluierului final al lui Dumnezeu se gândește, pesemne, la o firmã serioasã de pompe funebre, de vreme ce se tocmește sã vândã Steaua unor afaceriști israelieni. Cu preparatorul fizic Yesilova a avut o problemã cã era musulman; cu Steaua creștinã n-are nicio problemã s-o încredințeze religiei mozaice. Sic transit gloria mundi așa l-a trãsnit pe Gheorghe în munți.
Prin natura meseriei, am fost mai mereu conectat la destinul d-lui Becali, începând cu încercarea publicã a d-sale din 2001 de a-mi da cu o scrumierã în cap, moment care a marcat și lansarea brandului Becali în politicã. La scurt timp dupã aceea, d. Becali declara la televizor cã a greșit fațã de mine, cã s-a lãmurit cã sunt doar doi români adevãrați în țara asta, Becali și Popescu. Apoi, întrucât încetasem sã mai fiu "o zdreanțã", m-a invitat în tribuna zero a Stelei. Ceea ce nu l-a împiedicat sã-mi stabileascã prețul de cumpãrare ca jurnalist, în fața cãruia spunea cã n-aș putea sã rezist: 5 milioane de dolari. Ce sã vã mai spun? Mi-a oferit sã fiu șeful televiziunii sale personale; sã fac un partid: "Ia-i dumneata pe Hurezeanu, pe Dinescu, pe Pleșu, pe Liiceanu și faceți, domle, un partid adevãrat, românesc, vã dau eu un milion de euro ca sã vã puneți pe picioare." În fine, m-a somat pur și simplu sã candidez la președinție, cãci d-sa mã va susține. Am deci, cred, cãderea sã spun câteva lucruri despre fenomenul Gigi Becali.
Cei care astãzi îl înjurã au și uitat cã acest om a fost odinioarã primul politician dupã președintele Bãsescu în clasamentul încrederii publicului românesc. Cum a fost posibil? A împãrțit pomeni, de la euroi mototoliți scoși din buzunarul de la spate al pantalonilor pânã la case pentru sinistrați, curent electric cu gãleata pentru "slumdogs" din periferia Bucureștiului, donații de milioane de euro pentru Bisericã (pe care le-a cerut înapoi) și lefuri grase pentru "intelectuali" ținuți sã-l învețe sã vorbeascã, sã-l facã sã descopere cã de când se știe e filosof fãrã sã știe.
Activitatea ca pomanager a avut o pondere importantã în edificarea imaginii de credibilitate a d-lui Becali. Dar nu decisiv. Pomeni au mai dat și alții, în frunte cu pãrintele "pulimii", Dumitru Sechelariu de Bacãu, și degeaba. D. Becali a urcat spre cer în ochii nației când a început sã emitã judecãți morale tranșante la propriu, cãci scula sa legiuitoare era "Sabia Dreptãții". Rãzboinicul luminii (supranume azi aproape uitat) promitea sã spintece în stânga și în dreapta, sã facã dreptate, sã stârpeascã hoții, mafioții și trãdãtorii de neam.
Cum urma sã se facã asta, tehnic vorbind, cu sabia în cauzã, nu știm nici azi. Importante erau glasul bubuitor, gesticulația parkinsonicã și bombasmele debitate pe un ton de profet al moralei divine.
Genul acesta de discurs atinge o coardã profundã a sufletului românesc. Lipsit de fibrã moralã, de sentimentul onoarei, de conștiința cuvântului dat, plin de o admirație aproape misticã pentru banul nemuncit cinstit și din greu, cu șpaga în sânge și cumetria de gât, românul standard mediu (RSM) are din când în când vedenii morale.
Dreptate pentru RSM înseamnã suspendarea actului de justiție și înlocuirea lui cu mitraliera pe stadion (C.V. Tudor), țepele în Piața Victoriei (T. Bãsescu), sabia dreptãții (G. Becali). "Ne trebuie o dictaturã ca-n Rusia, dacã aș fi eu președinte, i-aș duce pe ãștia la muncã cu pușca la spate, sã fie ordine, sã se facã dreptate, bãiete, încã o baterie la gheațã", acesta este visul RSM. Când îl nareazã, el subînțelege faptul cã, spre deosebire de Justiție, mitraliera, țeapa sau paloșul, arme grele, o sã-i radã doar pe ștabi, iar el va putea sã-și facã liniștit învârtelile de zi cu zi, cã așa e cinstit. Ultimul șmenar de Dorobanți, dupã a doua sticlã de vin, începe sã delireze eroic, nu erotic, despre cum vede el dreptatea în România.
Gigi Becali a fost un simptom al bolii unui popor cronic afectat de mințirea de sine. ªi nu ultimul.
Cristian Tudor Popescu