Mi-aduc aminte când a venit Rãdoi la Steaua. Inițial, lumea l-a privit cu speranțã: era dat ca o tânãrã valoare a Extensivului (iar Oltenia dãduse mereu tineri valoroși), în plus încrederea în ochiul lui Pițurcã (aflat și el la început de mandat) era încã neștirbitã. Mai ales cã "oltenii lui Pițurcã" - din categoria Mitrițã, Cristescu și alții - nu apucaserã încã sã ne scoatã peri albi.
Doar cã Mirel n-a debutat chiar lin la Steaua. Evoluțiile sale la început (când a jucat fundaș central, alãturi de Miu sau de Baciu) nu erau chiar entuziasmante. Tracul își spunea cuvântul, iar lumea a început repede sã-l compare cu alte talente murite speranțe, gen Bordeanu (care și el fãcea numai aiureli pe stânga).
Ușor, ușor, dupã plecarea lui Baciu în Franța și mazilirea lui Miu (din motive de impresariat), Rãdoi a rãmas cum-necum, la 22 de ani, titular incontestabil în echipa Stelei. E drept cã la început a și avut colegi precum Bogdan Nicolae, Curt, Muticã sau Falemi, care nu puteau sã-l eclipseze pe oltean.
Nici nu știu sigur acum cum a luat naștere "legenda" lui Rãdoi. În anii aceia gri, 2002, 2003, 2004, fãrã trofee și chiar fãrã participãri în cupele europene într-un sezon - vã mai aduceți aminte? - Rãdoi și-a construit cariera și a început sã se înșurubeze temeinic în inimile suporterilor. Așa se face cã 2005, primul titlu dupã o secetã de 4 ani de zile, l-a gãsit cãpitan al Stelei. Era deja al 5-lea sezon în tricoul roș-albastru, iar Rãdoi era cel mai de seamã exponent al politicii lui Becali de a nu da drumul jucãtorilor în strãinãtate, pentru a se califica în Liga Campionilor. În jurul lui Rãdoi s-a clãdit, om cu om, echipa mare a Stelei care în 2006 a ajuns în semifinalele Cupei UEFA și a intrat în Liga Campionilor, la 10 ani dupã ce tot Steaua juca în aceeași competiție. Lângã Rãdoi au apãrut Ghionea, Ogãraru, Goian, Dicã, Nicolițã. Doar Paraschiv îl devansa la Steaua, acesta fiind și motivul logic pentru care Para era mereu "al doilea cãpitan".
Rãdoi n-a avut o carierã liniștitã și n-avea cum s-o aibã. Spiritul sãu de sacrificiu i-a adus multe accidentãri, care l-au ținut pe barã probabil în jur de 2 ani din ultimii 4. Caracterul sãu puternic l-a adus în conflict cu selecționerul-fost antrenor Pițurcã și l-a propulsat pe prima paginã a ziarelor, dând naștere unui nou mit (sau poate nu) - acela de stãpân absolut al vestiarului. Poziția de fin al lui Gigi Becali, nebãgatã în seamã la început, l-a aruncat în toate intrigile care îl includeau pe "patron", indiferent cã Rãdoi era vinovat sau nu.
N-a fost un jucãtor perfect, iar criticii se vor grãbi sã îi puncteze marile eșecuri: autogolul cu Rosenborg, pasa înapoi la Niculae în egalul, 3-3, cu Rapid în Ghencea, greșeala care a frânt aripile Stelei în umilința din Derby, 2-4, pe teren propriu. Rãdoi a greșit în cel mai uman mod cu putințã, dar a avut mereu forța sã revinã și sã moarã pe teren. Pentru cã nu existã meci în care Rãdoi sã nu fi dat tot ce-a putut, atât cât a putut, pentru Steaua.
Transferul la Al-Hilal nu este un pas înainte pentru - zic eu - cel mai mare fotbalist al campionatului intern în ultimul deceniu. Rãdoi nici nu pretinde c-ar fi. ªtim cu toții cã, sãtul sã aștepte dupã Inter, Juve, Milan sau Barca, Rãdoi a plecat la arabi pentru bani și nimic mai mult. Dar asta nu este sub nicio formã treaba noastrã. Rãdoi nu face de râs Steaua, plecând la arabi. Asta ar însemna cã "mari valori" precum Niculae, Mitea sau Tamaș au "fãcut cinste" lui Dinamo pentru cã au reușit sã se transfere la Sporting sau Ajax, unde s-au fãcut de râs, pentru a se întoarce cu coada între picioare în țarã.
Rãdoi meritã respectul nostru neștirbit mãcar pentru cã:
- este jucãtorul care a jucat cel mai dedicat și pãtimaș pentru Steaua, de la Lãcãtuș încoace
- nu i-a ținut niciodatã flagrant partea lui Becali, deși acesta îi era naș și patron, în conflictele cu suporterii
- a venit la sãrbãtoarea suporterilor Stelei într-un moment în care Becali "debita" desprea Steaua creștinã și Steaua în 8 colțuri
- a impus o sobrietate în vestiar, Steaua neafișându-se în fața publicului cu "primadone" din seria Niculescu-Bãrcãuan-Bratu-Moți sau Maftei-Constantin-Pancu-Mãldãrãșanu
Plecarea lui Rãdoi este cel mai trist moment din viața Stelei în acești ultimi ani. Mai trist decât întoarcerea lui Lãcãtuș din aceastã iarnã...
La revedere, cãpitane!
Ovidiu
