Plecarea lui Marius Lãcãtuș de pe banca tehnicã a Stelei este la fel de rãsunãtoare precum înfrângerea titanilor de cãtre zei. Titanul Lãcãtuș, figurã de o proeminențã strivitoare în universul roș-albastru, a pierdut lupta atât în fața zeului stupiditãții, cât și duelul nesfârșit pe care antrenorii îl poartã cu fotbalul.
Sunt unii tehnicieni care preferã sã plece de la echipe aflate în culmea gloriei, iar unul dintre exemple este Luiz Felipe Scolari, care a demisionat dupã ce a câștigat Cupa Mondialã. Majoritatea însã renunțã, obligat sau nu, în momentul în care pierd controlul asupra propriei echipe, din diverse motive: fie vreun becal își respectã statutul și o ia pe arãturã în toate direcțiile ca o maimuțã curentatã constant, fie suporterii își pierd încrederea în capacitatea sa de tehnician, fie jucãtorii nu mai pot arãta pe teren ceea ce pot din cauza sa iar atitudinea lor are de suferit, fie antrenorul s-a sãturat pur și simplu de toate și preferã sã punã punct unei colaborãri din care nu se alege decât cu dureri de cap. Orice ar face, oricâte eforturi ar depune, oricât de mult suflet ar investi.
Demisiile reprezintã gesturi banale, mai ales în sport, unde rãbdarea este o virtute care-și dovedește rareori utilitatea, în ciuda faptului cã excepțiile sunt notabile. Totuși, abdicarea lui Marius Lãcãtuș ne face universul mai tãcut, mai sobru. Acel electrizant strigãt de luptã "Lãcãtuș! Lãcãtuș!" riscã sã devinã unul echivoc; dragostea și respectul pentru jucãtorul Marius Lãcãtuș nu sunt echivalente cu sentimentele pentru antrenorul Marius Lãcãtuș.
Statuia rãmâne în picioare, la fel de impozantã, ea va avea aceeași proeminențã strivitoare, însã poleiala parcã nu mai este la fel de strãlucitoare. Putem privi din nou spre soclul impozant, odinioarã orbitor, al lui Lãcãtuș din cauza relației sale cu creditorul clubului. Dacã Marius, precum Olãroiu în urmã cu ceva timp, ne-ar fi explicat, mãcar o singurã datã, natura relației sale cu șeful sãu - Lãcãtuș a avut un șef la Steaua, quelle horreur - proeminența sa ar fi putut avea dimensiuni mitice.
Lãcãtuș reprezintã la Steaua, printre multe, multe altele, întruchiparea entuziasmului. Cu siguranțã și-a dorit multe, cu siguranțã a dorit multe și pentru elevii sãi. Mai ales în ceea ce înseamnã atitudinea.
Dar, ca și la teribilul 3-5 cu Olympique Lyon, adicã în momente cheie, s-a întâmplat ca entuziasmul jucãtorilor, atitudinea lor sã iasã în evidențã, iar priceperea managerialã a celui care trebuia sã-i organizeze s-a dovedit a fi o himerã. Dacã Steaua ar fi jucat organizat, francezii nu ar fi învins, mai ales cã ar fi trebuit sã mai rezistãm doar 20 de minute pentru a înregistra o performanțã imensã. Adicã acele blestemate 20 de minute care au fãcut ca Slavia Praga sã ne ia locul în primãvara europeanã sezonul trecut, acele 20 de minute din debutul partidelor cu Arsenal și FC Sevilla din deplasãrile sezonului trecut dar, mai ales, acele blestemate 20 de minute în care Dinamo a marcat cele douã goluri de pe data de 4 mai.
În toate acele partide am avut entuziasm și atitudine, dar ne-a lipsit...
Lari