În cartea "Un veac de fotbal românesc", un op de 459 de pagini de Ioan Chirilã și Mihai Ionescu, rãmâne șocantã maniera expeditivã cu care s-a inserat isprava Stelei de a fi fost în acel secol vedeta Europei în perioada 1985-1989 și chiar regina ei în incredibilul și neașteptatul an 1986. Doar trei pagini sub un titlu fetișizant, ca sã nu spun de-a dreptul mincinos: "Decada de excepție(1981-1990), Steaua prima inter pares".
Prima între egali ?! Sau asemãnãtori, ce mai conteazã. Atâta vreme cât Universitatea Craiova și Dinamo s-au oprit în semifinale, orice semn de egalitate devine caduc. Iatã rândurile dedicate Stelei: "A fost, cum am menționat, perioada anilor 1981-90, una de excepție, dominatã însã de marile performanțe ale echipei Steaua, care dincolo de rezultatele obținute pe plan internațional, și-a înscris în palmares, dar și într-o carte a recordurilor ce depãșesc granițele fotbalului nostru, câștigarea a cinci campionate la rând, din 1985 pânã în 1989, a patru cupe ale României în același interval de timp, susținând 104 partide fãrã sã cunoascã înfrângerea ! Din 17 August 1986 și pânã la 10 septembrie 1989. Un motiv în plus pentru ca Steaua sã fie ceea ce i-am atribuit încã din titlu acestui capitol «prima inter pares»". Nu înțelegem atâta lipsã de entuziasm în fața unei performanțe "storcãtoare de metafore", dar avem certitudinea cã excepționalul cronicar a ratat un foarte mare subiect pentru cãrțile sale, în care își supraliciteazã erudiția pentru a da rezonanțã eroicã unui Wetzer, Dobay, Dumitrache, Lucescu, neîndoios talentați, dar fãrã aura certificatã de trofee majore. Iar când i se oferã pe tavã o echipã zee a Europei o dã pe statistici și "risorgimente"de tip Corvinul.
S-a autocondamnat la o glorie balcanicã în dauna uneia europene, iar decizia i-a aparținut, chiar dacã rațiunea ei o fi fost invidiatul pașaport ce ținea de Dinamo. Citesc din capodopera sa "ªi noi am fost pe Conte Verde" primul capitol despre Cupa Mondialã de la Montevideo 1930, cu inspirata prefațã "De la Jules Verne la Jules Rimet". Ne-am grãbit sã aruncãm odãjdiile de Patriarh(renume ce trimite mai degrabã la senectute, de care unicul ziarist sportiv n-a avut parte) pe Ioan Chirilã. Mai degrabã i s-ar potrivi "Aristocratul": de o eclatantã erudiție în scris, cu o științã a gradãrii sentimentelor, creator de suspans și rãspânditor de trimiteri culturale. Ai senzația cã mereu se afla în vestiarul jucãtorilor. Respira noblețe , chiar dacã se mulțumea cu apelativul "nea Ioane", întâmpina pițifelnici de teapa unui Grigore Cartianu cu nobiliarul Gregoire(iar acest Gregar nu recepta zeflemeaua), îi plãceau subtilitãțile de la artã pânã la cãlãtorii, de la simezã la bucãtãrie, de la Ateneu la o cârciumã stilatã. L-aș numi Ioan von Chirilã.
S-a întâmplat sã fiu o singurã datã în preajmã la un meci Steaua-Rapid, pe Ghencea. Amicul meu Marius Tupan i-a cerut un pronostic. Rãspuns frazat solemn, ca la Oracolul din Delfi: "Bate Rapid cu 2-0". Favorita maestrului a deraiat, 1-3, eroul meciului fiind un oarceare Iulian Filipescu, recent transferat, care a plantat douã boabe pe miriștea nepãzitã cheferistã. Chirilã nu descria evenimentele, le SCRIA: "Filozofii și matematicienii, obosiți de cãutãri nesfârșite, îi invidiazã și îi vor invidia pe creatorii capodoperei imediate: golul !" ªi nicãieri n-am gãsit relatat mai formidabil mirajul mingii rotunde, ca în prezentare finalei de la Montevideo, de pe stadionul "Centenario", dintre Uruguay și Argentina(4-2): "Cei care n-au izbutit sã gãseascã bilete au fãcut tot posibilul sã ajungã în parcurile stadionului, ca sã simtã mãcar rãsuflarea fierbinte a celor douãzeci de megafoane. În jurul stadionului s-au adunat-se spune- peste 200000 de oameni. Vor sã priveascã prin ochii celor o sutã de mii de fericiți aflați înãuntru".
Fericiți de cei ce-au înțeles filosofia și magia acestui joc: sã te uiți prin ochii altuia la propria-ți iubire !
Constantin Ardeleanu
