In ultima saptamana m-am tot gandit daca ar trebui sa scriu acest articol. M-am temut, si inca ma tem, de o foarte probabila "plictisire" a cititorului cu "inca" un articol despre Jocurile Olimpice de la Beijing. Numai ca Sandra Izbasa merita acest articol, merita alte 100 de articole despre performanta ei incredibila.
Din pacate pentru mine, n-am putut sa vad exercitiul aducator de aur in direct, si de aceea n-am apreciat cum se cuvine aceasta mare, mare performanta. Initial, mare parte a aprecierii mele pentru aurul Izbasei se datora starii in care se gandeste gimnastica din Romania si mai putin evolutiei ei.
Desi a trecut destul timp de la J.O., am revazut, de mai multe ori, exercitiul Sandrei. La un singur lucru m-am gandit de fiecare data cand i-am urmarit evolutia, Nadia Comaneci!
Sigur, aprecierea aceasta este a unui neofit, a unui spectator care nu se pricepe la sistemele de notare existente in gimnastica mondiala. Chiar si asa, nu poti sa nu observi exercitiul perfect reusit de Sandra Izbasa la Beijing!
Ultimele doua diagonale din exercitiul stelistei au fost de vis. Muzica era in crescendo, publicul aplauda in picioare, sute de mii de romani o priveau si sustineau din fata televizorului… Iar Sandra, Sandra a sarit, s-a insurubat si a aterizat PERFECT! Pentru mine, si cred ca nu sunt singurul, a fost exercitiu 10!
Si desigur, cred ca o sa-mi ramana mereu in minte exclamatia comentatoarei:
Ce emotii… Sa asteptam nota… E AUR! E AUR!
De ce am scris pana la urma acest articol? Ei bine, uitati-va si voi:
Marius
