De fapt Olimpiadele sunt niște campionate mondiale ale tuturor sporturilor, ținute o datã la patru ani. E vremea în care omenirea își aratã mușchii(dar cu ce consum de nervi și creier), iar câștigãtorilor li se permite ascensiunea în Olimpul zeilor. Eroii acestor festine fastuoase se desprind de condiția omul obișnuit, fie și pentru fulgurantul timp al urcãrii pe podium, când imnul țãrii tale devine și cântec de luptã și psalm, când lacrimile de bucurie ale lor și conaționalilor curg șiroaie, mai mult ca oricând în numele acestei abstracțiuni sublime, numitã în limbaj comun Patrie. Or fi medaliile doar suflate cu aur, dar mercantilismul economiei de azi le asigurã victorioșilor conturi substanțiale, acestor "supraoameni" fiindu-le necesare bugete pe mãsurã.
Singurãtatea din sãlile de forțã și antrenament sau de pe pistele de alergare e, în fine, rãsplãtitã cu ceremonii sincere sau artificioase, politicienii se lipesc aidoma cãpușelor parazitare de trupurile stoarse de efort și de tinerețe risipitã ale campionilor. Învinșii, vai, învinșii sunt înghițiți de masa informã a anonimatului. Își vor relua munca titanescã în urmãtorii patru ani, nereușind sã scoatã de pe ecranul insomniilor acele opt miimi de secundã ce i-au despãrțit de o medalie. Ce distanțã micã între sublim și ridicol, odã și pamflet, îmbrãțișare sufocantã și indiferențã ! Vrem sã fim zei, dar rãmânem tot oameni, cu imperfecțiunile noastre prompte și caraghioase.
Mai mult prin sport de laborator și prin valorificarea geniului unor tineri de excepție, prin cantonamente inumane și cohorte de interdicții, românii au animat mai mereu "întrecerile zeilor", mult peste ceea ce li s-ar fi cuvenit în raport cu mãrimea țãrii și potențialului ei economic. S-au dovedit "cei mai viteji dintre traci", chiar dacã istoricii pozitiviști au smuls sintagma dintr-un context în care Herodot mai degrabã ne bãlãcãrea decât ne lãuda. Dar știți cine a fost primul campion olimpic al României ? Un trãgãtor de tir, Iosif Sârbu, care a cucerit aurul olimpic printr-un record absolut, 400 din 400. Nu cumva o fi fost stelist ? Dar putea sã fie altceva, omule ? Dacã a fost o întâmplare, cum s-or grãbi a decreta loserii, de ce li se întâmplã doar lor asemenea prioritãți ? ªi în detectarea absolutismului stelist, îți amintești cã din 10 atlete românce campioane olimpice, 3 sunt steliste(Iolanda Balaș, Viorica Viscopoleanu, Anișoara Cușmir-Stanciu), dominând probele de înãlțime(Ioli cu douã cununi de lauri) și lungime(dacã ar fi existat o probã de...lãțime, tot roș-albaștrii ar fi câștigat-o). Ne-ar trebui spațiul unui roman fluviu pentru a vorbi de școala stelistã de scrimã, canotaj, gimnasticã.
Paradoxal, Olimpiadele au fost "slãbiciunea" amazoanelor Armatei, celebrul stil cazon fiind îndulcit de farmecul feminin. Dar cine oare a salvat palmaresul României la Olimpiada chinezã ? Douã steliste de aur și una de argint, asigurând probabil jumãtate din victoriile noastre(mai rare fațã de altãdatã): Dumitru, Izbașa, Brânzã(DIBãcie, valorificatã cu atât talent și sânge rece; cum a învins Sandra prin "ippon", aroganța și mitocãnia lui Bela Carolicã, transfugul care nu mai încãpea de "fundul prea lat" al fetelor !). Tocmai Steaua, cãruia chestorul ziarist de la Dinamo credea cã i-a luat fața(cu un Dinamo suprasubvenționat de afaceriștii care tremurau de amenințarea cu garda financiarã), iar un ofițeraș dezertat din armatã, piticotul Cristian Costache, tamponat de o drezinã a complexului de inferioritate, o considerã un avorton(eu unul n-am auzit de vreun campion olimpic rapidist, dacã nu cumva Gabriela Szabo o fi cerut un pavilion de complezențã vișiniu; ce sã caute al zeilor siaj prin triaj ?).
Cred cã pentru prima oarã în istoria sportului stelist, fanii au scandat la meciul de fotbal Steaua-FC Argeș numele campioanei olimpice Alina Dumitru. Se mai îndoiește careva cã steliștii aparțin, nu atât unei familii(formulã uzatã), cât unei incredibile elite ?
Constantin Ardeleanu
