Se pare cã e grea condiția de stelist: tot timpul ești cu sufletul la gurã pentru cã mereu echipa ta trebuie sã fie învingãtoare, în mãsura în care celelate teamuri pregãtesc câte un tur sau retur meciul de orgoliu cu Steaua, iar orașul gazdã din afara Bucureștilor, e sub stare de asediu, și, cu rare excepții, existã și o galerie localã drapatã în roșu și albastru(un vechil provincial, cu reflexe întârziate de Nero nerod, le-a interzis pe stadion și a amenințat cã dã foc stadionului dacã echipa Dulãului va pierde cu Steaua). Acest marș forțat spre perfecționism epuizeazã atât jucãtorul cât și fanul. Orice pas greșit e un motiv de suferințã, rivalitatea se transformã anormal de repede în urã, comploturile de genul Copos-Borcea-Mureșan din sezonul trecut te calcã pe nervi și-ți reverși furia pe de-alde Surdu, Nicolițã sau Lovin.
Deabia când un filigran de fatã cucerește aurul olimpic la judo, te încearcã ideea nãstrușnicã de a-ți face ippon toți adversarii, de bunã sau de rea credințã, și constați, fãrã a-ți da explicații pertinente un anume inefabil al Stelei. Acest club miracol pe care un general dubios, cu probleme hipotermice, Degeratu(pentru mine, în veci, Degenaratu), prea preocupat de aderarea la NATO, a vrut sã sacrifice "bijuteria coroanei" Armatei, expectorând din puținãtatea minții și trupului costeliv inepția cã "Steaua e cocoașa pe trupul sãnãtos al Armatei". Noroc cu un general tânãr, Cãtãlin Zisu, care n-a fost de acord cu aneantizarea unei aseemenea "uzine de performanțã", deși potențialul ei sportiv fatalmente a slãbit.
Cu câtã câinoșenie și nerealism, niște derbedei post revoluționari de talia lui Anghelescu și Cornel Dinu, ba și Marcel Pușcaș, care devenise ruda legii Mârzescu din 1923, susțineau cât de anacronice ar fi cluburile sportive militare. ªi tocmai Steaua, hãrțuitã și satanizatã, a susținut prima sãptãmânã a Olimpiadei de la Beijing prin Alina Dumitru(aur) și sabrera Ana Maria Brânzã(argint), apãrând onoarea sportivã a acestei țãri, ce încãputã pe mâna unor ploșnițe din toate spectrele risca a avea palmares de bantustan.
De ce marii profitori din fotbal(ce-și mascheazã uriașele beneficii prin lozinca, prezentatã ca o fatalitate economicã, de "investitori") nu bagã bani în sporturile olimpice ? La chimonoul albastru al Alinei lipsea doar roșul de la gât al panglicii(pentru a reprezenta pe înãlțimile Olimpului Steaua), iar galbenul adãugat al medaliei de aur ne-au scos în relief culorile dragi din curcubeul lumii. Dar ceea ce m-a impresionat la prima campioanã olimpicã a judo-ului românesc n-a fost tehnica de pe tatami(de care probabil puțini au habar) și schimbul de priviri cu ochii mijiții ai japonezei, coșmarul carierei ei, ci stângãcia tehnicã de a plânge. Fata noastrã nu știa sã plângã. Fusese prea învãțatã cu zâmbetele victoriei.
Mã gândeam cã tocmai asta le doresc eu steliștilor din toate azimuturile: sã aibã motive de a plânge de bucurie și sã n-o poatã face... Acum doi ani, Alina Dumitru a fost "special guest" la întâlnirea Asociației Independente a Suporterilor Steliști(avea dreptate Argãsealã, la întâlnirea de anul ãsta, n-aveți cum fi independenți; adaug eu, poate inteligenți), acum e zee peste Olimp. Hagi a fãcut un exercițiu de baie de mulțime tot acolo, repetiție pentru uriașa manifestare de simpatie de pe Ali Sami Yen(credeți cã și-o fi dat sema jupânul de blasfemia de a jigni o asemnea personalitate ?). Un gest de un mare impact emoțional a fost acela în care Ilie Savu, numãrul 1 al C.C.A.de acum 61 de ani, la venerabila vârstã de 88 ani, a dat lovitura de începere a amicalului Steaua-A.S.Roma, iar pe podiumul de prezentare n-a scãpat neobservatã inscripția asociației "Trup și suflet pentru culori".
Aurul Alinei în Olimpiada deschisã la 08.08.08, orele 08.08 sã fie un semn cã Steaua e pregãtitã de titlul cu numãrul 24(multiplu de 8) ? Pânã când se va înțelege inefabilul Stelei, sã fim...optimiști !
Constantin Ardeleanu
