Aceasta preocupare intensa in legatura cu atmosfera de pe stadionul Ali Sami Yen a inceput sa ma racaie serios. Este un element asupra caruia nu am insistat prea mult pana in prezent, dar care ar putea reprezenta o mare problema pentru fragilul psihic al jucatorului de fotbal scolit pe plaiul romanesc. Daca pana nu demult nu mi-as fi facut griji in privinta acestui aspect, dupa episodul Boro am ceva rezerve si de aceea incerc sa-l evoc acum.
Pur si simplu nu pot sa uit acea seara groaznica in care mi-am vazut favoritii invaluiti de o stare de hipnoza, un blocaj psihic total dupa ce lucrurile mergeau atat de bine pentru noi. Desperarea de a nu pierde o calificare in care au crezut cu totii, mai ales la scorul de 2-0, corelata cu socul primirii primului gol, ii determina pe jucatori sa arate ca niste nebuni. Hentul inutil al lui Dica urmat de gestul sau de deznadejde pentru ca nu mai putea sa joace in finala de care era sigur, eforturile supraomenesti ale lui Radoi de a-si impinge coechipierii macar 5 metri in fata careului, debusolarea lui Nesu, precipitarea lui Carlos, disparitia lui Bostina din joc, isteria lui Ghionea si pasa geniala a lui Balan la un adversar in finalul partidei, executie ce a facilitat centrarea laterala care a condus la marcarea golului 4 al gazdelor, totul dublat de o presiune enorma pusa de suporterii locali, iata dimensiunile unui cosmar pe care nu mai doresc sa-l retraiesc.
Din pacate, episodul Boro nu este unic in istoria Stelei. Finala C C E din 1989 impotriva Milanului si deplasarea soldata cu o infragere rusinoasa in fata PSG-ului, iata alte doua situatii in care baietii nostri au cedat si datorita presiunii exercitate de suporterii adversarilor. In cazul finalei din 89 s-a spus ca A C Milan avea o formatie prea tare pentru noi, opinie pe care o impartasesc doar pe jumatate. Motivele? Diferenta de scor a fost prea mare, Steaua avea o echipa extrem de sudata, baietii au defilat pana in finala. Un argument in plus a fost reprezentat de faptul ca, in acea finala, ros albastrii nu au trecut de mijlocul terenului pana ce scorul s-a "facut" 3-0 pentru italieni. Una este sa ai un adversar superior care te poate invinga lejer si alta este sa nu poti tine o minge in posesie mai mult de 10 secunde, fara a-i pune oponentului un minimum de probleme. A fost vorba de aceeasi teama care le-a turnat plumb in picioare baietilor nostri si la Middlesbrough. Mai mult, in acelasi sezon fotbalistic 1988-1989, intr-un meci amical, Steaua a terminat la egalitate, scor 1-1, impotriva marelui Milan, cu un gol superb inscris de Hagi.
In ceea ce priveste returul cu PSG s-au scris multe si nevrute. S-a vehiculat ideea unui blat ordinar facut de conducerea Stelei, aspect nedemonstrat pana in prezent desi au existat si ceva marturii care ar fi putut alimenta aceasta ipoteza. In plus, as adauga si eu, nu m-ar mira sa fi fost asa cunoscand fisa de post a omului de fotbal din Romania. Totusi, doua aspecte ce nu mai au nevoie de probe au fost reprezentate de presiunea imensa exercitata de publicul parizian impulsionat fiind de craincul stadionului dar si coma vitejistilor de atunci.
Singurul element care ne da sperante in acest context este calificarea superba obtinuta de Steaua in deplasare impotriva celor de la Fenerbahce. Dupa un 0-0 la Bucuresti, cu un excelent varf Sabin Ilie in atacul turcilor, baietii nostri au facut un meci mare in retur. Pur si simplu prestatia excelenta a ros albastrilor a adus tacere pe un stadion unde se astepta infernul. Militaru si Ciocoiu au marcat doua goluri extraordinare, iar evolutia echipei in general a fost extrem de curajoasa. Inca mai era vremea cand la Steaua se promovau acele valori pe care domnul Becali s-a grabit sa le faca uitate: onoare, curaj, lupta si dorinta de victorie pentru performanta si nu doar pentru bani. Doar o greseala copilareasca a portarului nostru Ritli a condus la marcarea unui gol de catre gazde, acest fapt neajutandu-i cu nimic pe turci. A declansat doar infernul din tribune. Inutil...
