Te încearcã un sentiment al zãdãrniciei, când tu te strãdui sã demonstrezi marile virtuți ale limbii române(incredibil, dar și mahalaua Rahova are giuvaierurile ei de exprimare) și o minoritate de zãpãciți(care trebuie protejatã, cã doar și ei sunt minoritate, conform unei retorici de doi bani) te îndeamnã înspre linearitate. Le mulțumesc clarvãzãtorului Gicã Chioru(sper sã accepte dulcea mea ironie, lucidul acestui site) și lui The Radical, care m-au scutit sã reacționez tot cu spada pamfletului împotriva unor mucegaiuri de gândire, puțin mai având ca sã mã-ntrebe, ca "țațele" de prin piețe, "ce-ai fãcut în ultimii 50 de ani ?". Cât voi mai fi suportat în aceastã Plaka a iubirii de Steaua, eu voi fi un adversar dur al celor care cred cã democrația pluralitãții de vederi trebuie sã fie îngãduitoare cu suficienții, ce din fantasticile trãri ale fotbalului nu percep decât cã suprafața de joc musai sã fie platã(de aici și platitudinile).
Gentililor care mã gratuleazã cu "maestre" îi asigur cã știu percepția acestui superlativ în viziunea lui Arghezi și nimicitoarea satirã a lui Toma Caragiu cu acel teribil "Bã maestre".
Dar sã trecem peste gâlcevile amuzante și sã ne întoarcem, iarãși și iarãși(așa cum în fiecare an sãrbãtorim Paștele, sporindu-ne credința) la anul 1986, mare cât un secol pentru steliști. Când am vãzut fastul de la Moscova(Sevilla reeditatã a 6-a oarã), printre lacrimile de bucurie ale sobrului Ferguson, de mâhnire ale bravului Terry și de rotunjire ale sufletului microbist al celorlalți, mi-am amintit aproape cu revoltã cã regele Spaniei(dealtfel un despot luminat, cum se spune pe la noi la Oltenița) a pãrãsit loja, încãlcând protocolul(în acel moment tronul i-a fost înlocuit cu un scaun de piatrã al lui Brâncuși), covorul roșu nu s-a mai întins pentru învingãtori, salonul recepției finale s-a convertit în "masa sãracilor", iar un oficial UEFA i-a întins suprema cupã, ca și cum ar fi vrut sã scape de o imensã corvoadã, cãpitanului Iovan.
A fost seara în care steliștii, într-un neobișnuit echipament alb, au devenit heruvimii cerului românesc, în care iadul deține de milenii procentul majoritar. O sã vã convingeți de asta, dacã o sã vã reamintim cã "Sportul Popular" elogia pe prima paginã, a doua zi, aniversarea P.C.R., "Il Supremo" oferindu-le o cupã de șampanie, le-a reproșat, total rupt de galaxia balonului rotund, cã trebuiau sã învingã în timpul regulamentar de joc, nu la penaltiuri, iar antrenorul primei reprezentative a declarat cã, în mare parte, performanța i se datoreazã, fiindcã boicotându-i pe steliști la naționalã, i-a menajat pentru acest triumf.
Peste 22 ani, aberația sa va fi legitimatã cu aplauze frenetice pe Ghencea, la "Seara campionilor", ca un act de normalitate(se știe credința nebunilor cã dușii cu sorcova sunt în afara zidurilor Socolei, deci se poate întâmpla orice, oricând, oriunde). Ne închipuim cum ar fi arãtat acea Stea "apocalipticã" avându-l pe transfugul Marcel Rãducanu în primul 11(cel care dorise sã joace și la Coppa del Mondo 1990) și presupunem cã fãrã "cincinalul stelist" naționala condusã de marii antrenori ai Ghencei n-ar fi cunoscut cele 5 turnee finale. Previzibil, eroilor de la Sevilla li s-au încropit busturi de carton presat, ulterior aruncate în containerul materialelor reciclabile de militanții pentru debarasarea de trecut.
În legãturã cu Sevilla, sã credem și în cifre nu numai în vorbe: 30(ediția C.C.E), 15(Steaua a 15-a echipã deținãtoare a acestui trofeu), 10(locul României în istoria trofeului), 5(București, a 5-a capitalã europeanã, care se poate lãuda cu aceastã cupã, echivalentul Premiului Nobel). ªi când vezi cã stilului ei de, totuși, mare echipã a continentului, i se rãspunde cu atâta ostilitate din partea celor care nu conteazã nici mãcar în anecdotica europeanã, cum s-o accepți ca pe o fatalitate ? ªi sã validezi târgul din joc (the fair in the play), tu, victima directã, îndemnând la fair play ?!
Constantin Ardeleanu
