Ca orice echipã mare a Europei, Steaua a fost mereu prea grãbitã ca sã-și promoveze, dupã cicluri de pregãtire, proprii juniori. De aici și permanentele reproșuri ale celor pe care succesele ei i-au îmbolnãvit de inimã rea: "ați fost și sunteți niște mercenari, iar recrutarea militarã obligatorie de altãdatã v-a fost ca o manã cereascã". Despre "valoarea adãugatã" la o echipã care avea nu numai palmares strãlucitor dar și stil aceiași cârcotași nu mai suflã o vorbã. Cât despre dorința legitimã a fotbaliștilor din orice azimut de a juca la Steaua(e și cazul genialului Hagi), fiindcã doar aici se putea respira aerul tare al înãlțimilor, și garanta, în paralel, e drept la "apelul de searã", o asiguratorie pe viațã carierã militarã, iarãși se pune batista pe țambal.
ªi totuși școala de fotbal din Ghencea a produs o pleiadã de jucãtori formidabili, din care vom aminti doar careul de ași: Iordãnescu, Marcel Rãducanu, Ilie Dumitrescu și Dan Petrescu. Dintre ei, ascensiunea lui Anghel Iordãnescu a atins cote inimaginabile: extremã stângã de excepție, golgeter al țãrii, campion cu Steaua ca jucãtor (2 titluri), antrenor secund(2), antrenor principal(4), câștigãtor al Cupei Campionilor Europeni (ca secund și jucãtor surprizã de finalã) și al Supercupei Europei ca principal, antrenor al echipei naționale la 3 turneee finale, cu vârful sferturilor de finalã la World Cup 1994, antrenor al Greciei, declarat antrenorul român al secolului XX, reprezentant oficial în comisiile UEFA, general de armatã și, recent, senator de Ilfov.
Puiu Iordãnescu are rarul privilegiu de aparține categoriei rasate de "mari jucãtori-mari antrenori". Triumful sportiv și social i-a fost dublat de comoara sufleteascã a unei familii temeinice(3 bãieți și o fatã) și de o notabilã avere imobiliarã. Cunoscut ca un om talentat, calculat(chiar zgârcit), serios, intransigent, credincios religios, viața l-a rãspãtit la cote superlative. A fost și un om cu șansã, norocul lui numindu-se Tudorel Stoica and co la Steaua și Hagi și generația sa la naționalã. La alte echipe a fost un sportiv și antrenor oarecare. Același noroc l-a pãrãsit atunci când durul general a devenit concesivul "nea Puiu" pentru rãsfãțatul Mutu și îmbuibații în euro din "generația irositã" (a trebuit sã dea Piți militãria jos din pod pentru campania Euro 2008). Dar oricâte virtuți s-au adunat în contul Iordãnescului, câteva pãcate s-au strecurat în strana enoriașului Ang(h)el, discipolul pãrintelui Argatu.
Atras de mirajul unei patalamale universitare, Puiu a avut o tentativã de fugã la Craiova și doar vigilența lui Ilie Savu l-a întors din "drumul prazului". În apogeul carierei a "trântit" meciuri, cu bunul sãu prieten de atunci, Lițã Dumitru (copiat în apãrare de Iordache și Florin Marin), adãugând celebrului circ din Ghencea din 1975-80 aceste rușinoase mostre de grotesc. Revenit în Ghencea, dupã stagiul cipriot, va avea indelicatețea de a renunța la serviciile cãpitanului de la Sevilla, Fane Iovan, obligându-l sã se transfere la Rapid (e ca și cum pe o icoanã ai arunca stropi de var cu ocazia curãțeniei de Paști).
Ca selecționer i s-a pus pata pe Timofte "portughezul", acesta mulțumindu-se doar cu câteva minute sub tricolor. Un destin fast, odatã ce puștiul nãzdrãvan de pe maidanele copilãriei a ajuns la înalta demnitate de a fi în Senatul României. Emblematic pentru Steaua cu Puii ei de aur. Iar dacã jucãtorul excelent, antrenorul secolului, generalul și senatorul României s-a hotãrât, ca un bãrbat ce este, sã guste din fructul interzis al adulterului(nu trageți în pianistul la final de concert !), ar fi trebuit sã se încurce cu o profã de gramaticã, pentru a scãpa de jenantele "muntenisme" din discursul sãu, când deseori face dezacorduri.
Atunci în fața atâtor realizãri fantastice ale carierei sale, care au marcat decisiv istoria fotbalului românesc, am face o reverențã largã, rostind în stilul sãu inimitabil: "Jos cașcheta !"
Constantin Ardeleanu