Vlad Mihalcea a ajuns la Steaua datorită calităților native cu ajutorul cărora și-a driblat toți adversarii de vîrsta lui. Pentru a rămîne însă trebuie în primul rînd să nu se dribleze pe el.
N-are încă 17 ani și deja a prins bine lumina rampei. Crescut la FC Brașov, luat de Hagi la Academie cu cîțiva ani în urmă, dar revenit acasă, cel alintat de apropiați Dudu a debutat vineri la Steaua în primul amical al verii. N-a fost doar marfă pentru statisticieni, ci a lăsat urme și pe teren, dar și în afara lui.
I-a oferit o pasă de gol lui Țucudean, iar apoi a surprins pe toată lumea cu dezinvoltura cu care a oferit primul interviu în roșu și albastru. Pentru cei care-l cunosc, nici una, nici cealaltă dintre realizări nu ar fi neapărat o știre de presă.
Pasa e o specialitate a casei pentru un fotbalist căruia i se potrivește perfect tricoul cu numărul 10. Coleg de echipă și de generație cu Ianis Hagi, Dudu a fost de foarte multe ori un alt play-maker pe teren, chiar dacă, din dorința de a-i folosi pe ambii în același timp, antrenorii l-au împins de multe ori pe brașovean în bandă.
E micuț de înălțime, însă poate compensa printr-o vivacitate ieșită din comun. Printr-o plecare de pe loc fulgerătoare, însoțită de acel dribling devenit atît de rar în ziua de azi, direct pe poartă, nu de-a latul.
Tupeul nu-i lipsește, iar el îmbracă de cele mai multe ori haina atitudinii pozitive. Vorbește mult, e extrovertit, dar asta face bine grupului. La Birmingham, după prima înfrîngere a selecționatei U 17, 0-3 cu Slovenia, cînd toate capetele erau plecate, inclusiv ale unora din staff, m-am bucurat să-l surprind pe Dudu cum încerca să le explice colegilor că putem bate și Norvegia, și Anglia.
Nu s-a întîmplat așa, dar vina îi aparține în foarte mică măsură. Ceea ce a contat a fost starea lui de lider natural, nu impus prin fixarea vreunei banderole pe braț.
Înainte de turneul de elită i-am cunoscut tatăl, iar din povestiri și, mai apoi în Anglia, și mama. Tot ce a arătat bun pînă acum juniorul vine din cumulul genelor. Părintele e fost junior la „Steagul” prin anii ’80, iar apoi un bun fotbalist de ligi secunde. După ce a pus ghetele în cui și-a făurit propria afacere în construcții, dacă nu mă înșel.
Copilul îi moștenește calitățile fotbalistice și trebuie să-i mulțumească părintelui pentru că nu i-a lipsit nimic, niciodată. Iar mamei pentru că s-a îngrijit mereu de educație, de școală, chiar dacă asta a însemnat sacrificiul de a se muta din Brașov la Constanța pentru a-i fi mereu aproape.
O dată cu transferul la Steaua, Dudu trebuie să înțeleagă că s-a făcut mare. Că a optat pentru fotbalul tatălui, nu pentru școala mamei, dar și că pentru asta e nevoie de sacrifiiu. Din acest moment, doar talentul nu mai valorează doi bani.
A venit timpul muncii, una de multe ori sisifică. Pe terenul de antrenament, pe cel de joc, dar și în afara lui, acolo unde grija pentru o alimentație sănătoasă și pentru odihnă trebuie să fie literă de lege. Iar el știe ce zic.
În cartea sa „Dieta cîștigătoare”, Novak Djokovici povestește cum, schimbînd obișnuința de a mînca și meniul, și-a schimbat, practic, cariera. Cum a renunțat la pizza și la dulciurile pe care le diviniza. După o mare victorie la Wimbledon, și-a promis ca premiu o ciocolată întreagă.
Epuizat și fericit, în vestiar a desfăcut-o. Ar fi înhățat-o pe toată o dată, la cît de poftă îi era. Numai că, în ultima clipă, a rupt o singură bucată, a băgat-o sub limbă, iar restul a împachetat-o și a lăsat-o acolo. Pentru ca acela să nu fie doar ultimul turneu de mare șlem cîștigat. Și n-a fost!
ANDREI VOCHIN
Preluare de pe http://blogsport.gsp.ro/vochin