Mă uit în DEX după cuvântul „SPORTIVITATE”: „s.f. Însuşirea de a fi sportiv; disciplină, conduită, atitudine cinstită, leală, plină de respect a unui sportiv faţă de partenerii şi de adversarii săi. – Din fr. sportivité”.
Evident, sună bine. Şi face ca sportul să fie privit ca o întrecere de gentlemeni, în care chiar şi atunci când se împart pumni cu nemiluita, în ring, totul se întâmplă după reguli precise şi sub zodia respectului. Mă rog, cât respect poate exista în acţiunea de a-i căra pumni în cap preopinentului.
În teorie, cei care susţin sportivii – suporterii adică – sunt nişte oameni care ar fi vrut să facă sport, să guste din cupa victoriei, dar pentru că n-au fost hărăziţi cu suficientă forţă, viteză, minte ori talent (după cazul fiecărei discipline sportive) trebuie să se mulţumească prin a-i încuraja pe competitori. „SUPORTÉR, -Ă, suporteri, -e, s. m. şi f. Susţinător, simpatizant al unui sportiv sau al unei echipe sportive”, ne spune aceaşi DEX.
Nu mă îndoiesc de faptul că unii membri ai Armatei Române sunt sau ar putea fi sportivi de excepţie. Nu mă îndoiesc nici de faptul că şi militarii sunt şi ei tot oameni, deci au simpatii sportive (dincolo de cele politice, artistice samd) şi au dreptul să susţină anumite cluburi sau competitori individuali. E bine, e sănătos, e democratic.
În acelaşi timp, însă, rămân convins că statutul de suporter implică trei condiţii esenţiale. Prima: manifestarea pasiunii trebuie să se materializeze la nivel individual (nu instituţional). A doua: suportul moral trebuie să se bazeze doar pe sportivitate (căci nu este vorba de o cafteală de mahala, ci de o întrecere de gentlemeni, cum spuneam). A treia: suportul material (dacă există) trebuie asigurat exclusiv din banii proprii şi privaţi ai cetăţeanului care se declară suporter.
Având în faţă acest model moral şi financiar corect şi logic se cuvine să analizăm acum ceea ce face Ministerul Apărării Naţionale în privinţa sportului. Un minister care, vă reamintim, se bate cu cărămida-n piept că vrea bani mai mulţi, tot mai mulţi, pentru a apăra ţara. De cine, n-am aflat încă, dar bănuiesc că vom fi având noi nişte potenţiali duşmani, n-om fi chiar cei mai anonimi dintre pământeni.
Noi, contribuabilii, le dăm banii, că de aia suntem contribuabili. Iar ei de aia sunt militari: să ne apere. Din fondurile adunate (ceva la sută din PIB, nu intrăm în amănunte contabile) se plătesc lefurile militarilor profesionişti, li se cumpără haine frumoase (şi practice), sunt hrăniţi (toţi militarii primesc în afara salariului şi o aşa numită „normă de hrană”), li se cumpără arme, tancuri, corvete, avioane, cartuşe şi ce le-o mai trebui acolo. Până aici, totul este foarte în regulă, de necontestat (evident, dacă nu vorbim despre licitaţiile controversate privind achiziţiile, dar asta este o altă poveste).
„Însă nu toate cheltuielile Armatei Române au treabă cu apărarea naţiei. Printr-un artificiu literalmente comunist (căci comuniştii l-au inventat, iar în ţările democrate nu există; o să explic de ce mai încolo un pic), Ministerul Apărării Naţionale cheltuieşte o parte din banii noştri (nişte zeci de milioane de euro anual) pentru sport.”
Ok, zic. Militarii au nevoie de baze de antrenament, căci o condiţie fizică adecvată unui eventual război doar prin sport se poate face. Dar nu. Nu antrenamentul militarilor e problema, ci faptul că pe statele de plată ale ministerului (prin intermediul unor subterfugii juridice) se află sportivi profesionişti care ar trebui să se afle pe state de plată ale unor entităţi private sau, la o adică, ale unor entităţi non-profit fără implicare guvernamentală. De altfel, consider că banii publici nu au ce căuta în sportul profesionist decât cel mult prin intermediul unor finanţări strategice făcute de Ministerul Tineretului şi Sportului. Aşa cum e prin Anglia, Franţa, Germania, Spania samd.
Faptul că entităţi publice cu rol strategic, precum Armata (dar şi Poliţia), toacă bani publici pentru cu totul altceva decât le este menirea fundamentală, este în esenţă o invenţie comunistă. Căci, în goana lor disperată de a arăta lumii ce tare e „homo sovieticus”, comuniştii au inventat, după 1947, cluburile sportive departamentale, susţinute din bani publici, precum şi ansamblurile şi orchestrele în care lăutarii lucrează pe soldă în loc de bacşiş.
Căci sportul e doar o faţă a chestiunii, iar prostul obicei este extins şi în alte domenii, cum ar fi muzica, dansul, arta. Armata şi Poliţia sunt pline de colonei şi colonelese care toată viaţa lor doar au cântat pe diverse scene, pe la nunţi şi pe la cumetrii (deseori pe onorarii grase) sau au fugărit mingea pe stadion, dar habar n-au ce aia militărie şi de la ce capăt se apucă puşca. Mai nou, unii au ajuns chiar generali (cazul Anghel Iordănescu este emblematic), de se răsucesc în mormânt marii generali ai neamului care au vărsat sânge în războaiele mondiale.
În mod normal, după 1989 toate aceste bazaconii inventate de bolşevici ar fi trebuit să dispară. Echipele de fotbal să găsească suporteri şi oameni de afaceri dispuşi să investească (aşa cum e în toată lumea civilizată), sportivii din întrecerile individuale să găsească sponsori şi entităţi non-profit care să-i ajute, lăutarii să se întoarcă la lăutăria lor, susţinută financiar pe bază de bilet de intrare şi onorariu negociat. Simplu, democratic, ca-n economia de piaţă. Însă ce mai e normal în România?
„La aproape trei decenii de la căderea comunismului, struţo-cămilele generate de el rezistă în continuare. Armata are şi acum pe statul de plată lăutari (vezi stufoasa organigramă a ansamblului „Doina Armatei”), Ministerul de Interne aşijderea, iar mai nou şi primăriile se întrec în a toca milioane de euro pentru a susţine cluburi sportive profesioniste.”
Vi se pare normal, spre exemplu, ca Primăria Capitalei să suporte 90% din bugetul (deloc mic) al CSM Bucureşti? Mie nu! Şi pe oricine am întrebat, a fost de acord cu mine că primăria trebuie să facă şcoli şi grădiniţe (cu săli şi terenuri de sport aferente), străzi (cu piste pentru biciclişti), spitale şi, în general, să se ocupe de calitatea vieţii plătitorilor de impozite, nu de salariile sportivilor de performanţă.
Mai nou, Armata României (prin Clubul Sportiv Steaua) a reînfiinţat costisitoarea a secţie de fotbal. Şi nu pentru a bate mingea pe maidan, în timpul liber, căprarii şi plutonierii, ci pentru a face performanţă. Cu aplombul unor patroni de firme private, generalii insistă că echipa lor (oare de ce „a lor”?) trebuie să ajungă în prima Ligă şi chiar în întrecerile europene. Deşi asta ar însemna că nişte milioane de euro din bugetul de apărare al ţării s-ar duce pe lefurile babane ale unor inşi care nu ne apără de nimic. Nici măcar de muşte.
Iar pentru ca lipsa de logică în administrarea banilor publici să ajungă şi mai departe, la mult-mediatizatul derby din Liga a IV-a CSA Steaua-Academia Rapid, găzduit de Stadionul Naţional zilele trecute, Armata României, în calitate de – atenţie! – organizator, a generat o manifestare huliganică extremă ce a dat ocol televiziunilor din lumea întreagă. Ăsta i-o fi rolul constituţional?
Şi încă nu-i tot. O parte din recuzita aşa-zişilor suporteri (în fapt, nişte huligani de care s-ar ruşina până şi locuitorii unei mahalale sordide; generalii Armatei nu…) a fost asigurată din banii Armatei Române. Adică din banii noştri, ai tuturor, cei ce contribuim pentru a avea o armată profesionistă, care să ne apere de agresiunile externe. Însă ea, Armata, socoteşte că este mai nimerit să ne toace banii pentru a satisface frustrările unor generali de carton şi pornirile animalice ale unor găşti de interlopi mărunţi care se declară suporteri. Încă nu mi-e clar cine-i idiotul la faza asta, dar e evident cine-s fraierii…
Preluare de la cotidianul Adevărul.ro