Acu`, să privim lucrurile și dintr-o altă perspectivă. Dacă ai noștri au jucat atât de prost și au dominat categoric meciul, ce-o fi în sufletul ungurilor? Naționala lor e o glumă, o glumă proastă, iar mult-lăudatul Giugiuc, pardon, Dzsudzsák, e una dintre cele mai antipatice mutre văzute pe un teren de fotbal… Pe scurt, o echipă rudimentară. M-am așteptat ca, la sfârșitul meciului, mocofanii să se repeadă spre galerie rânjind în extaz, ca dinamoviștii după meciul cu Steaua. Or fi și făcut-o…
Sigur, fanii lor i-ar fi preferat pe Papp Pál și Papp Adrián, pe Kerekes, Rácz, Fürj (adică Prepeliță, bre…), Törzse, Szentmárton, Keserű, Budai, ba chiar și pe Képcső în locul lui Eduardo sau Nikolics, dar, deh, s-au dus minunatele vremuri ale Osztrák–Magyar Monarchia, mama lui de Trianon…
Fac haz de necaz, că parcă iar am văzut Steaua finului Mirel împotmolită-n smârcurile ligii noastre. Și, ce chestie, pe teren erau și atât de regretații a căror plecare ar fi asigurat hegemonia. Erau și meticulosul Prepeliță, și magicianul Sănmărtean și spărgătorul de apărări Keserű, dar parcă-i vedeam pe Filip, pe Stanciu, sau pe Tudorie…
Și, ca să fie tacâmul complet, nu putea lipsi constatarea genialului Mourinho de Giurgiu. O lovitură liberă dintr-o poziție excelentă, pe care Keserű a trimis-o-n bălării, ar fi avut altă soartă dacă pe teren se afla… ați ghicit, Budescu, care ”… ar fi putut fi soluția perfectă pentru acea lovitură liberă de la marginea careului. Faza aceea ar fi fost ca un penalty pentru Budescu.” V-o garantează Cimpanzică…
Bine, comicării au mai fost, cum ar fi constatarea Generalului că ” Vom avea un meci foarte greu cu Grecia, ei sînt cei mai buni din grupă chiar dacă sînt pe acest loc”. Pe ultimul, adică… Sau adânca cujetare a căpitanului Raț: ”Nu cred că sîntem panicaţi. Ştiam că putem pierde primul loc, însă sperăm să revenim acolo după următorul meci, mai ales că Irlanda de Nord va evolua cu Ungaria.” Cum o veni asta cu ”mai ales că…” nu prea pricep. Că o echipă serioasă n-are la ce să se aștepte de la un meci cu ungurii decât la o victorie la scor…
Nu puteau lipsi nici ”adevărații”. Veniți, chipurile, înfruntând până și haosul provocat de refugiați, să încurajeze Naționala, fanii n-au uitat că, în primul rând, sunt steliști și dinamoviști. Așa că au încins un tradițional caft. Nu cu ”bozgorii”, nu cu ”ciuhabii”, ci între ei…
Nici patrioții maghiari nu s-au lăsat mai prejos și au pus-o de-un mini război civil cu jandarmii, făcându-i geloși pe pecehașii veniți la reciclare: torțe, petarde și sticle, bătăi între ei. Un tramvai a rămas fără geamuri (să se aerisească băieții…), un autobuz a fost incendiat (să se-ncălzească cei pe care-i trăsese curentul în tramvaiul cu pricina…). Ei, da` să-i vedeți mâine pe eroi, etalându-și mândri nevoie mare vânătăile, plasturii și bandajele. Deh, au fost la meci, nu?
În urmă rămâne această remiză fadă și iluzia că luminița de la capătul tunelului e departe rău. Biata Națională a lui nea Puiu, cu vedetele adunate de prin Europa, nu se deosebește cu nimic de ăia de ne amărăsc zilele etapă de etapă. Trist, dar adevărat. Mediocritatea e copleșitoare. Chiar dacă punctul de aseară ne mai apropie nițel de mărețul obiectiv…
Andrei Sava
Preluare de pe blogul personal Sam Murray