CONTEXTUL ISTORIC
Nimic în istoria României nu se poate compara cu regimul comunist de după 1945 în faza lui stalinistă.
Naționalizarea intreprinderilor, băncilor, confiscarea averilor, cooperativizarea agriculturii, desființarea partidelor politice, lichidarea opoziției și presei independente etc., sunt câteva din măsurile care au zguduit din temelie națiunea. Cei care se împotriveau regimului au fost închiși în lagăre de muncă. La Pitești s-a folosit experimentul de reeducare ce consta în torturi fizice și psihice în urma cărora individul era obligat să cedeze și să devină complice al călăilor. Un alt loc sinistru era canalul Dunăre-Marea Neagră în care au fost închiși 80.000 de oameni, mulți dintre ei murind din cauza condițiilor inumane. Toate acestea făcute în numele poporului.
Fotbalul n-a făcut excepţie și a devenit, asemenea vieţii în noua Republică Populară Română, în care totul depindea de interesul partidului trasat de politrucii lui. Astfel, Uniunea Federaţiilor Sportive din România (UFSR) a fost dublată de emanaţia guvernului, Organizaţia Sportului Popular (OSP). Odată cu înfiinţarea OSP, procesul de înghiţire a fenomenului sportiv din România s-a accelerat. În final, OSP avea să preia total frâiele, iar UFSR va fi dizolvată în martie 1946. Acelaşi destin dramatic avea să-l aibă şi „Gazeta sporturilor”, fiind mai întâi concurat prin apariţia, în martie 1945, a cotidianului “Sportul popular” (oficiosul OSP). După doi ani de luptă inegală, “Gazeta” avea să se închidă în aprilie 1947.
Dar nimic nu este mai nociv decât a vopsi în alb sau negru istoria neamului și a nu o asuma cu bune și rele. Un om care se naște ca urmare a unui viol, nu inseamnă că poartă în caracter povara nașterii, ci este la fel de normal ca toți ceilalți. Așa și echipele de fotbal care au apărut în acel context istoric tulbure, în care proprietatea privată a fost violată și jefuită cu legea în mână, în numele proletariatului.
Despre începuturile echipelor patronate de Ministerul de Interne şi de Ministerul Armatei au curs din penițe tone de cerneală. Povestea este cunoscută: Dinamo a luat locul şi lotul cluburilor Unirea Tricolor şi Ciocanul, prin fuzionare, iar AS Armata, înființată pe 7 iunie 1947, a luat locul în divizia A clubului Carmen București, desființată. Înființarea cluburilor militare s-a făcut prin decizie politică, dar asta nu înseamnă că a fost un lucru rău. Chiar a fost benefic pentru sportul militar cu milioane de români aflați sub arme. Însă însușirea patrimoniului unor cluburi private prin deposedare abuzivă a fost o crasă imoralitate comisă de stat, deși era acoperit de noile legile puse în vigoare.
În fond, e logic de ce au dispărut toate cluburile private. Conceptual, din filozofia sistemului, în comunism nu putea exista proprietate privată, deci nici club. După 1990, tot conceptual, în capitalism nu mai puteau exista în fotbalul profesionist cluburi de stat. Dovadă că toate cluburile de stat au devenit private.
Problema nu a fost de ce au apărut sau dispărut, pentru că a fost firesc în contextul și trendul vremurilor, ci cum s-a făcut. Dar nu trebuie să dăm cu pietre nici în trecut, nici în prezent. Trebuie doar să înțelegem contextul și să învățam pentru a nu repeta și noi abuzurile înaintașilor. Înțelepții învață din greșelile proprii, inteligenții din ale altora, iar normalii din trecut și prezent.
Dacă în perioada postbelică, cluburile private se sindicalizau să pară ale proletarilor și să dea bine la sistem și ruși, după 1990, a fost fenomenul invers. Să dea bine la UE, cele de stat se privatizau în masă, tot șulfănește, prin diverși înstăriți „de-ai casei”, sperând ca tot ei, bugetarii, să le controleze. Cum a fost și planul inițial al generalilor CSA cu Păunescu și apoi Becali: să mimeze privatizarea, dar să conducă tot generalii ca „șefi supremi”, împunând raportări, locuri de decizie în CA etc. Cazul de la AFC Steaua în 1998.
După 1945 a fost o luptă acerbă de supraviețuire. Cluburile private au alergat după sindicate să se legitimeze cu ele și să pară că sunt ale întregului popor, dar proprietățile lor au sfârșit devorate de sistem.
- Venus, echipa boierilor, s-a sindicalizat forțat, dar tot n-a scăpat. „Negrii din Splai” au retrogradat, succesiv, până în liga a IV-a, iar în 1949 au dispărut.
- Unirea Tricolor, formaţia susţinută de negustorii din Obor, a fost obligată să accepte, în 1947, fuziunea cu clubul Ministerului de Interne, gruparea rezultată având să fie botezată Dinamo.
- Ciocanul, echipa evreilor, a fost, de asemenea, absorbită de Ministerul de Interne în 1948.
- Rapid și Juventus s-au afiliat încă din 1945 la sindicatele ceferiştilor, respectiv, muncitorilor din petrol şi gaze.
FC Carmen, echipa „tăbăcarilor”, proprietate a magnatului Mociorniţă, a rămas pe poziţii până la sfârşit, în ciuda tuturor ameninţărilor, şicanelor şi sancţiunilor. Chiar și el a recurs la stratagema cu sindicatele, ca Becali cu acțiunile în 2010, încercând să mimeze neimplicarea și amatorizarea jucătorilor, dar a renunţat la mascaradă şi a comunicat că nu întruneşte condiţiile cerute grupărilor sindicaliste. Mai mult, a refuzat să devină un instrument al propagandei. În decembrie 1945, a fost turneul amical întreprins de echipa sovietică Dinamo Tbilisi în România. Şefii federaţiei și politrucii le-au cerut echipelor CFR Bucureşti (Rapid), Juventus şi Carmen să-şi cheme fotbaliştii plecaţi deja în vacanţă, să joace şi să piardă! Rapid şi Juventus, singurele echipe „sindicalizate” din Bucureşti, s-au conformat. Dinamoviştii gruzini au învins CFR cu 2-1 şi Juventus cu 10-5. Mociorniţă, a refuzat, motivând că jucătorii au plecat în vacanţă. În cele din urmă, a fi acceptat partida, dar nu şi ideea de a se lăsa bătut de sovietici. Meciul nu s-a mai disputat, oaspeţii și politrucii au luat foc, iar Carmen a fost anchetată, sancționată și aspru înfierată în „Sportul popular”.
În final, pe 21 august 1947, ultimul club profesionist din România avea să fie desfiinţat abuziv de stat și locul lui în prima divizie a fost ocupat de proaspăta înființată în 7 iunie, ASA (Steaua de azi). Sportul popular titra cu mânie proletară în 21 august 1947: „Considerăm măsura luată ca una care duce la lichidarea unui cuib de duşmani ai poporului sub denumirea de grupare sportivă. (…) Făcându-ne datoria şi eliminând din sport această rămăşiţă reacţionară, care prin gura conducătorilor lor Mociorniţă şi Vizante nu se sfiesc să afirme că ei nu ţin această grupare, şi pentru ei nu contează campionatul naţional decât în lupta pe care o duc împotriva Ciocanului şi împotriva echipelor ceferiste, declarând «cu una ne răfuim rasial, cu celelalte ne răfuim politic»„.
Împotriva lui Mociorniță a fost adus, ca argument, faptul că sportul era folosit drept mijloc de „răfuială politică” pe teren, la meciurile cu Rapid, și una „rasistă” la meciurile cu Ciocanul. În aceste condiții, „sindicalizarea” giuleștenilor în 1945 nu mai surprinde pe nimeni. Rivalitate sportivă dintre Carmen–Rapid, a fost instrumentată propagandistic politic, drept războiul între reprezentanta capitalismului (Carmen) şi cea a comunismului (Rapid), iar „dușmanul poporului” a fost lichidat public în stil stalinist, în 1947, făcând astfel loc echipei AS Armata.
După ce i-a luat clubul, jucătorii și locul în divizia A, statul i-a luat și banii și libertatea. Pe 10 mai 1948, Ionel Mociorniţa a fost condamnat la 7 ani puscărie și i s-a confiscat averea. În 1970 a plecat în Canada renunțând la cetatenia română. Se reîntoarce în 1990 pentru a recăpată cetațenia și averea. Pe fata lui, Marie Rose, ați avut ocazia să o vedeți, fiind omniprezentă la TV. Fiica marelui industriaș, revenită și ea după Revoluție pentru a-și recupera proprietățile de zeci de milioane de dolari, a fost intens mediatizată.
Mă întreb retoric, ce ar fi fost dacă în 1990, după 43 de ani, Mociornița și-ar fi revendicat pe lângă avere, și clubul Carmen, locul din prima divizie și acoperirea prejudiciului cu încasările realizate de echipa care a jucat în locul ei? Cine ar fi plătit? Parcă îmi sună cunoscută acțiunea … numai ca el a avut interzis în țară și la revendicări vreo 20 ani, pe când ceilalți l-au găzduit în casa lor pe „făptaș”, l-au muls binișor de bani și abia după 12 ani țipă „hoțul” și „prejudiciu”, cu o conștiință „virgină”.
Ironia sorții a făcut ca AS Armata să devină și ea, peste ani, tot o rivală neînduplecată a Rapidului. Dar nu a mai fost o ironie că Steaua a devenit în timp o forță fotbalistică cu mult peste cele două, fiind cea mai titrată echipă de fotbal a României.
Tot o ironie sorții poate fi și faptul că în 1947, un club de stat, a luat locul unui club privat în prima divizie de fotbal, printr-un abuz comis de stat, iar după jumătate de secol, un club privat a luat locul clubului de stat pe prima scenă fotbalistică, tot printr-o acțiune în forță, dar a privatului. Ambele acțiuni duse cu decizii, documente și cu legea în mână.
De fapt nu este o ironie, ci o revenire la normalitate. Normalitatea care a fost înainte de 1945, și apoi după 1990, fără dictatură comunistă, ci o democrație capitalistă. E de fapt roata istorie în spirala vieții, din care noi, vremelnicii, prindem doar câteva mișcări, dar rotațiile ei sunt înregistrate de istorie pentru posteritate.
Poate este o ironie a sorții și că istoria Stelei este legată de un document semnat de un ministru. Dacă în 1947, un militar ministru al apărarii, a semnat inființarea ASA, după 51 de ani, în 1998, tot un ministru al apărarii, dar civil, a semnat despărțirea Armatei de echipa de fotbal. Însă cele două decizii istorice la Steaua nu le-au luat cei care au semnat actul. Nu au decis nici Mihail Lascăr în 1947, nici Babiuc în 1998. Ei doar au semnat ce a decis politicul vremii …
Dar despre asta în episodul următor, în care voi prezenta cine, ce și cum au marcat primii pași ai Stelei pe scena prima scenă fotbalistică.
XRay